Postări etichetate raspunsuri

Raspunsuri

 
Asa, intrebare, octombrie a fost o luna de cacat pentru toata lumea, sau doar pentru mine si pentru cativa prieteni apropiati?
Ca si conjunctura astrala a aratat intr-un fel (pentru cine nu stie, ma mai uit pe cuadraturi si alte minuni de genul, dar mai am… o viata pana sa ajung adevarata fata a mamei omida, astrologic vorbind.) Deocamdata sunt la gradinita si habar n-am daca am sa depasesc vreodata etapa asta.
 
 
Pentru Not Beautiful Enough : am aruncat un ochi pe blogul tau, am sa revin! Numele lui nu-mi da pace insa. Eu cred ca toti ar trebui sa simtitm ca suntem suficient de buni, suficient de frumosi, restul e marketing. Si mai ales spalare pe creier – cineva, candva, a decis ca “trebuie” sa fim barbie, ca sa fim frumoase. Daca “frumoasele” din ziua de azi ar fi trait in epoca lui Rubens, ar fi fost vai si-amar de ele… Stiu ca nu sunt cea mai in masura sa comentez. Ca fac si eu destule eforturi sa intru in tipare – ma dau cu tot felul de creme si ma vopsesc blonda, dar simt ca ceea ce fac eu e gresit, si ca ce scriu aici e adevarat. Pe sistemul faceti cum zice popa, nu ce face popa.
 
In legatura cu experientele traite in campus, nu stiu daca am scris ca noi, fiind studenti romani, am fost cazati in cel mai sarac complex de camere, din tot campusul acela mare. Am vizitat si apartamente frumoase, totul depindea de cat erai dispus sa platesti. Insa ei au presupus ca, fiind romani – suntem si saraci, asa ca am ajuns acolo. Incepuse deja anul scolar, nu mai erau locuri libere pe nicaieri, iar in oras, pretul chiriilor era ametitor.
 
 
Pentru Bia : eu am stat la Orleans, care se afla la 100 de kilometri de Paris, si nu am stat in oras, ci in campus (mai faceam 10 kilometri cu autobuzul sau cu tramvaiul).
Ti-am citit blogul, imi place mult!
In legatura cu restul, am stat sa ma gandesc daca nu cumva e o diferenta majora de mentalitate, si nu neaparat un defect al francezilor. Cum frumos spuneai si tu, ei “s-au nascut cu vreme” – au timp. Eu nu. La urma urmei sunt berbec :)
 
Mereu ma simt “americanca” la Paris, si stiu ca e si mai “rau” in sud – pentru cine n-a citit Un an in Provence, de Peter Mayle, foarte draguta carte. Explica acolo cum “mai tarziu” inseamna in cel mai bun caz maine, maine – saptamana sau luna viitoare, iar saptamana viitoare… niciodata. Asa ca e posibil ca eu sa fiu cea lipsita de “savoir-vivre”, si ei sa fie cei castigati… In legatura cu fast-foodurile, raman la parerea mea. Sa se miste repede, ca asta era ideea :D .
 
 
Pentru Serban : Nu revin la ai nostri, pentru ca nu ma mai intereseaza. Deloc. Am sa-mi fac datoria, si am sa merg la vot, fie si pentru celebrul vot negativ. Sau ca sa am constiinta impacata, sa stiu ca n-au decis pentru mine niste oameni cumparati cu trei mici sau cu un telefon mobil. Insa am renuntat la orice idee romantica privind clasa politica romaneasca. Sunt convinsa ca exista si “oameni” printre ei, insa nu pot schimba sistemul. Ze end.
 
 
Pentru Vlad de la Vaslui : uite ca a starnit ceva controverse postarea ta, dupa care s-a transformat intr-un dialog civilizat. Mi-a placut asta, si m-am gandit si eu unde as prefera sa-mi petrec vacantele. Iar rapunsul e ca tot peste hotare, dar dintr-un motiv cat se poate de personal : imi place foarte mult marea, iar ce se intampla la noi pe litoral e infiorator. Numai gandul ca poti face sase, sapte ore la intoarcere, iti taie tot cheful.
Later edit: exceptional de frumos la Plaiul Foii! Nu am cuvinte sa descriu…
 
 
Pentru Mahna Mahna : stiu, “mamaie”, stiu :D Poate ma iei si pe mine la Disneyland cand te duci, chiar daca o sa mergem cu omuletul pana in zece ani si o sa stam ca momaile in Fantasyland. Si-asa mi-era dor sa il vad pe Peter Pan, ca data trecuta m-am dat numai in rollercoastere. Asa ca te rog sa nu ma uiti daca apare vreo oportunitate. Multumesc anticipat :D
 
 
Pentru Katharrina : multumesc pentru comentarii! Sa-mi mai scrii…
 
 
Pentru bbiii : cartea chiar merita. Si apropo de blogul Biei, mi-a reamintit de doua carti subtirele, dar nu de vara : Micul Print, de Antoine de Saint Exupery, si Pescarusul, de Johnatan Livingstone.
 
 
Pentru Diana Vladu : da, inca ma caut. Ma caut, dar nu ma gaseesc, am sa-mi las un bileet (era o melodie tampitica, parca a celor de la akcent, stie cineva? Era asa : te caut dar nu te gaseesc, am sa-ti las un bilet. Sa… cevaaa…). Groaznica memorie am.
 
 
Pentru Alexey : Empatizez perfect cu treaba cu blogurile, forumurile, etc, eu citesc foarte multe, dar nu scriu deloc. Nu las commenturi, ca mi se pare ca ma bag in seama aiurea, iar pe forumuri nu scriu ca… nu scriu. Nu stiu de ce. Dar imi place sa citesc parerile oamenilor.
De-abia scriu pe blogul asta, dupa cum se poate vedea si cu ochiul liber.
 
Acum, nu esti primul om care imi spune asta, clar am o problema de imagine :D O sa vad, poate vorbesc cu colegul si o sa injuram intr-o dimineata pe post zece minute legat. Depinde de cat stabilim ca ne tine punga sa platim la cenea.
 
Dragi colegi si pretini implicati in emisiune, daca cititi asta, sa stiti ca e o gluma, o sa ma rezum la a injura numai pe blog. Cu riscul de a parea o duduita cu nasul – Alexey, hai sa nu ne mai ascundem pe dupa copac si sa-i spunem nasuc – pe sus. Care nu sunt, sa moara ceampacasa daca sunt. Ma rog, cu unele exceptii, am sa explic.
 
Stii cu cine sunt, si recunosc ca sunt? Cu oamenii care chiar au impresia ca sa-nvarte pamantul in jurul lor. Cu aia recunosc, am fite si figuri mai mari decat ale lor. Ca merita, vorba ceea. Imi amintesc de o convorbire telefonica, cu un important personaj contemporan. Care personaj a inceput cu emfaza, sunt Mimi Mejali! Eu : “Dea. Ce doriti.” Pe ton de secretara comunista. S-a blocat si a dat telefonul altcuiva, “ma intreaba ce doreeesc”, pai bai frate, stiu cu cine vorbesc, tu m-ai sunat pe mine, zi ce plm vrei si lasa-ma.
 
Culmea ca de-atunci e om, cu mine cel putin. Probabil ca nu se astepta, si ca nici nu i se intampla des. In fiine.
Dar da, parerea ta conteaza. Parereile voastre, ale tuturor, conteaza, altfel n-am lucra in domeniul asta. Si mi-ai dat o idee, sa vorbesc si cu Alex, poate organizam niste intalniri, mergem la el la teatru sau la o carciuma ceva, vedem.
 
 
Va pup cu tot dragul, ne vedem maine, ca in fiecare dimineata!

Etichete: ,

Rapunsuri

 
Ha, uite ca am avut ceva timp sa va scriu! Promit ca raspund cat de curand si celor care mi-au scris pe mail…
 
 
Pentru drstoica: da, si eu cred ca problema este in primul rand a autoritatilor. Pentru ca oamenii se schimba foarte greu… Legi ar fi, numai ca nu se aplica. Eu nu pot sa ma supar pe un om pentru ca e prost sau ca nu-i pasa, dar pot sa ma supar cand vad ca pe acela care ar trebui sa-i atraga atentia ca nu e bine ce face il doare in cot.
 
Ma bucur ca ti-a placut fotografia mea, am avut un moment de inspiratie… Si da, era pace la unele manastiri din Bucovina, insa acolo unde am facut poza era atat de multa lume, incat cu greu puteai simti liniste. Voronetul mi s-a parut un fel de Disneyland.
 
 
Pentru baixinho : am scris in postul anterior ca da, ma regasesc in textul acesta, altfel nu l-as fi transcris. Cred ca sunt putine femei care sa nu fi simtit asta, macar o data in viata. Sau poate ca nu-s multe, ci doar cateva fericite, care au reusit sa se “trezeasca”. Sa ne intelegem, nu ma refer aici numai la barbatii insurati, ci si la aceia fara disponibilitate afectiva si fara constiinta faptului ca fac rau. Mult prea mult rau. Unor oameni care nu merita lucrul asta. Am sa ma opresc aici, ca ma apuca nervii. Am auzit prea multe povesti atat de triste, incat imi vine sa tin o prelegere.
 
 
Pentru adicop : Cel de Sus are blog?! Eu stiam doar despre cronica akashica, dar poate ca la asta te refereai :D
 
 
Pentru corinamirea: ma bucur ca ti-a placut Ileana Vulpescu, am sa incerc sa mai transcriu pe blog texte care mi-au placut, numai ca stau destul de prost cu timpul. Iti recomand o carte, din alt registru – “Minunata lume noua”, de Aldous Huxley.
 
 
Pentru Katharrina : bine te-ai reintors! Daca mai multi oameni ar intra in librarii, sunt convinsa ca viata pe pamant ar arata cu totul altfel…
 
 
Pentru ela : Multumim! Despre mizeria ce domneste in tara asta m-am saturat pana peste cap. Imi iubesc tara foarte tare, dar pur si simplu ne batem joc de ea.
 
 
Pentru camelcutza : nu am cum sa evit zona aia, tata locuieste acolo. Dupa ce am postat pe blog, am auzit atatea povesti de groaza legate de cei de la politie, incat m-am convins ca intuitia mea a fost corecta. N-aveam ce sa caut la ei.
 
 
Pentru Dan Razvan Popa : sa discut rational cu brutele alea, ar insemna sa presupun ca poseda macar un strop de ratiune. Deci nu.
Dar refuz sa traiesc in frica, si am sa gasesc o solutie. Desi permisul de port-arma nu cred ca e cea mai fericita. Ma mai gandesc…
 
 
Pentru chris : Exact la asta ma gandeam cand am scris ca nu e bine sa ai o arma la tine. Ceasu’ rau, pisica neagra, autoaparare, da’ martori aveti? Pai nu… Atunci bine, don’soara, dosar penal. Sau mai rau. Mai ales ca in momentele alea chiar nu gandesti rational, nu ai cum.
 
 
Pentru bbiii : Da, sunt vai de capul lor. Am aflat ca sunt bodyguarzi si ca isi fac veacul in zona Eroilor – Drumul Taberei. L-am intrebat pe colegul meu daca a reusit sa le arate macar un semn obscen, si mi-a spus ca era cu Tico :D (asta apropo de kktul de audi si de kktul de matiz :P )
 
Pe de alta parte, nu le doresc nimic rau. Cred ca am reusit sa-mi raspund singura de ce trebuie sa existe si astfel de oameni… poate pentru ca noi sa intelegem cum NU trebuie sa fim. Eu cred cu tarie ca toti suntem copiii lui Dumnezeu, si ca in fiecare dintre noi exista “bine”. Suflet. Doar ca unii aleg sa-l ignore. Dar vor ajunge si ei “acolo”… intr-o zi cu soare.
 
 
Pentru vali : Ma bucur ca te uiti la emisiune! Multumesc pentru ce mi-ai spus… In alta ordine de idei, sper sa fie singura experienta de genul asta…
 
 
Pentru Cristina : stiu ca scriu haotic uneori, am scris in dimineata zilei cu pricina. Pe scurt, au incercat sa ma atace niste bajeti de bajeti cu cutitele, asta e toata povestea.
 
 
Pentru daniel voicescu : da, postul e scris “la cald”, la ora 5 dimineata. Si eu cred ca nimic nu este intamplator, ca toate au un scop si un sens. Apropo de societatea in care traim, si de intrebarile mele, am gasit zilele trecute un citat (imi pare rau ca nu am retinut autorul, dar am rezonat profund cu ceea ce a spus) : “Este oare un semn de sanatate sa te adaptezi unei societati bolnave?”. Eu spun ca nu.
 
In legatura cu CV-ul meu, nu esti primul care ma intreaba lucrul asta. Am facut ASE-ul, si apoi masterul, care a fost foarte greu. Am terminat printre primii (lauda-ma gura). Dupa care m-am intrebat ce avea sa urmeze. Soarta a facut sa nu am nici o problema din punct de vedere material, asa ca mi-am permis sa stau deoparte si sa gandesc problema si din alte puncte de vedere. Si m-am vazut peste cinci, peste zece ani, sau peste o viata, inchisa intre patru pereti, ocupandu-ma de conturi de milioane de euro. Dar care avea sa fie satisfactia mea sufleteasca? Faptul ca aveam sa fi sporit averea mea si pe-a altora?!
 
Asa ca, desi mi-a fost greu la inceput, am ales domeniul asta din doua motive. N-am sa fiu ipocrita – cu mintea mea de-atunci, m-a atras si stralucirea, “mirajul” televiziunii. Asta paleste in primele doua luni maxim, pentru ca iti dai seama ca e o meserie ca oricare alta. Poate mai grea decat altele, pentru ca se munceste enorm, sub presiune. Trebuie sa fii in fiecare zi zambitor, indiferent de starea de spirit sau de problemele pe care le ai acasa, iar numarul celor care te judeca creste direct proportional cu cifrele de audienta. Si e o lume destul de nemiloasa, care de multe ori se ghideaza dupa alte principii decat calitatea sau performanta.
 
Al doilea motiv are legatura cu “sclipicii” mei din ochi, pe care inca ii mai am. Cand n-o sa-i mai am, am sa plec. Si scriu aici cu destula jena, pentru ca o sa sune siropos (o cunostinta chiar mi-a spus verde in fata ca nu ma crede, dar cui ii pasa, right?) M-am gandit ca poate sunt oameni care sunt tristi acasa, si ca eu o sa le aduc un zambet sau o vorba buna. Ca am sa pot ajuta pe cineva. Ca poate, intr-o zi, am sa pot schimba ceva, fie ca vorbim despre viata unui om, a unui copil, sau despre viata noastra, a tuturor. Si ca o sa fie si vocea mea auzita.
Mai greu faci asta dintr-o banca.
 
Gata, am incheiat discursul pentru presedintie. Sper sa ne mai vedem pe blog!
 
 
Pentru vali : a fost mama plecata cateva zile, si am fugit si eu cu ea :) Ma bucur ca iti place poezia, e tare frumoasa!
 
 
Pentru Daniel : sper ca stii ca, in paranoia mea dupa incident, ti-am citit scurtul comentariul : “Ia-ti pistol, si eu imi iau”, si o secunda m-am intrebat daca esti vreunul dintre gealati… Dupa care am si gandit putin… gealati, ceafa lata, Internet, blog, cratima… neaaah :D
 
 
Pentru adicop reloaded : am vaga senzatie ca nu-ti va placea cronica mea despre Paris, dar am sa incerc, in weekend, sper.
 
 
Pentru un nimeni celebru : Ori nu ti-a aparut un prim comment, ori nu am dormit eu suficient. Comentariul nu l-am inteles, blogul imi place.
 
 
Pentru Irina : Eu cred ca ar fi bine sa ne ajutam unii pe altii. Doar ca nu mi-am dat seama cum. Inca. :)
 
 
Pentru Diana Vladu : Imi pare tare rau ca ai trecut prin asa ceva! Chiar nu stiu ce ar trebui facut, la nivel global. Ca nu ii pasa nimanui. Oare chiar nu constientizeaza nimeni ca toti traim in aceeasi tara? Ce folos ca ai Rolls si case (unii si le-au luat din banii nostri, dar asta e alta discutie), daca te ataca un hot la semafor? Si apropo de politicieni – bun, aveti escorte si elicoptere, deci nu va pasa. Dar cand n-o sa le mai aveti? Asta nu va preocupa?
 
 
Emigram, vorba lui Mahna Mahna, draga mea draga. Sau stam aici si inghitim. Pana cand?
 
 
Sa aveti o zi frumoasa, va pup cu tot dragul!

Etichete: ,

Pentru voi

 
 
Am primit un mesaj de pe blog care m-a tulburat.
 
Citesc toate mesajele pe care mi le trimiteti, raspund tuturor celor care imi scriu (puteti citi interviul pentru BlogZvone aici:  http://e-blogzvon.blogspot.com/2010/04/interviu-blogzvon.html).
 
 
Insa mesajul despre care va spuneam a atins ceva in mine, asa ca de cateva zile transcriu, printre picaturi, ceva ce am citit in vara asta. Imi amintesc perfect momentul in care eram la o terasa de pe malul marii, singura, inconjurata de familii cu copii, citind cartea Ilenei Vulpescu, incercand sa nu arat nici un fel de emotie, nu acolo, nu atunci. Insa sper, Anne Marie, ca unele dintre intrebarile pe care mi le-ai adresat isi vor gasi raspunsul in randurile ce urmeaza.
 
 
Iar pentru cei care se afla pe acest blog in cautarea senzationalului, scrisoarea pentru un cunoscut nu se adreseaza fostului meu sot – din simplul motiv ca nu am simtit lucrurile acestea atunci cand am divortat. Le-am simtit… in alt timp, in alt spatiu, atunci cand nu era momentul. Si nici omul potrivit.
 
 
Si tot pentru Anne Marie, desi am simtit toate aceste lucruri, le-am depasit. With flying colors, cum ar spune americanul… De asta stiu sigur ca se poate! Ca orice femeie poate, chiar daca noi simtim altfel, chiar daca de multe ori nu avem discernamant…
 
Va multumesc inca o data pentru toate mesajele pe care mi le-ati trimis, va citesc si ma bucur ca putem comunica si aici.
 
Va pup cu tot dragul,
Irene.

Etichete: ,