Irene Pîrvu

Un blog cu atitudine

Postări etichetate personal

Pitici de gradina

Noi 15

Publicat de Irene Pirvu în Blog | 16 Comentarii

 
 
Alex, colegul meu Alex, omul de la care eu am pretentia ca ma cunoaste, ma chestiona zilele trecute despre un link pe care il am in blogroll. “Hai, ma, de ce l-ai pus pe-ala care vinde pitici de gradina?!”. Eu, ceee, nuu, e ala cu galeti de tzatze! …ce, cine? …ala cu noi punem cul in testicul, am luat noi un link mai demult de pe blogul lui, remember?! E exceptional, scrie si in Catavencu. Nu. Deci bine.
 
Pentru edificare, iau la intamplare un fragment din blogul lui Radu (Piticigratis.com). Ok, nu l-am luat la intamplare, puteam sa aleg ceva din posturile despre campania “Mai mult verde”, foarte bune, dar nu.
 
 

Exista doua tipuri de barbati: Aia care venereaza femeia, şi aia care o fut.

Just, oricarei femei ii place sa aiba un lingau care o ridica pe un piedestal, ii scrie poezii, şi se uita la ea ca la o zeita, aşa moale şi talamb. Dar ala nu o fute. Niciodata nu o sa o futa. O fute marlanul pe care-l doare in cur.

Pentru ca femeia nu vrea un mascul sensibil, care sa işi dedice existenta spirituala fiintei ei. Vrea un nesimtit leneş, care se scarpina la coaie in public, nu-i ia nici un rahat, decat bani din portofel ca sa iasa la bere cu prietenii, nu-i face nici o declaratie, o trateaza ca pe o bucata de carne, şi de ziua ei ii spune ca se duce sa se vada cu “o amica”, pentru ca n-are chef de vrajeli tipice.

De ce vrea femeia un asemenea mascul ? Simplu! Ca sa-l transforme intr-un lingau dedicat fiintei ei care-i scrie poezii şi se uita la ea ca la o zeita. Daca vine unul direct aşa la ea, n-are nici un farmec. Vrea satisfactia aia ca pizda ei a transformat tractoristul in boem. Ca l-a facut pe ala pe care-l doare in pula sa invete constelatiile ca sa aiba ce sa-i arate ei pe cer cand se tin in brate noaptea in parc.

Corect, e mai satisfacator sa iei ceva de cacat şi sa il faci exact cum vrei tu, decat sa iti vina la nas direct cum vrei. Dar, mica problema e ca de obicei nu iti iese. Nu poti sa faci din cacat bici mereu. Şi de-aia femeia are un ciclu foarte interesant de existenta. Sta cu un nesimtit indiferent o perioada, incearca sa-l schimbe, vede ca nu-i iese, renunta la el şi se duce la fraierul care o venereaza (toate femeile au unul), DAR NU SE FUTE CU EL! Doar se plange ca barbatii sunt porci şi ca ce fain e el, ca nu e aşa, şi ca o sa faca o femeie fericita intr-o buna zi, dar nu pe ea, ca sunt doar prieteni. Işi şterge lacrimile şi cauta alt porc pe care crede ea ca il poate metamorfoza in fat-frumos.

 
 
Radu crede ca 90% dintre cititorii lui sunt barbati, pentru ca femeile se tem de cuvantul pula. Radu se inseala. Femeile observa tot, din umbra, si pun la cale un plan. Se va reinstaura matriarhatul, pentru ca toti isi vor da seama ca femeile sunt rasa superioara. Barbatii vor deveni asa cum au fost odata, demult, buni la muncile fizice si pentru insamantare. Pentru ca femeile sunt bune, blande, evita conflictele si vor sa salveze pamantul. Dumnezeu va fi, asa cum a fost dintotdeauna – Dumnezeita.
Iar rugaciunile vor incepe cu “Mama noastra, care esti in ceruri, care ne iubesti neconditionat si ne sprijini in toate cele…”. Femeile sunt mame, tatii au pretentii si asteptari. I rest my case.
Si se intampla deja, doar ca rasa inferioara nu s-a prins inca. E prea ocupata cu conflictele.
 
 
(*pentru cei care si-au dat seama inca, textul de mai sus este un pamflet, asa cum este si site-ul lui Radu. Nu cred in egalitatea dintre sexe, ci in complementaritatea lor. Insa in societatea in care traim sunt multe nedreptati. Felul in care sunt tratate, privite si platite femeile e un capitol la care mai avem de lucrat…)
 
 
Si-as as mai fi scris, dar am incalecat pe-o sa, ca gainile s-au culcat demult, si maine e o noua zi.

Va pup cu tot dragul!

Etichete:

Raspunsuri

Noi 8

Publicat de Irene Pirvu în Blog | 3 Comentarii

 
Asa, intrebare, octombrie a fost o luna de cacat pentru toata lumea, sau doar pentru mine si pentru cativa prieteni apropiati?
Ca si conjunctura astrala a aratat intr-un fel (pentru cine nu stie, ma mai uit pe cuadraturi si alte minuni de genul, dar mai am… o viata pana sa ajung adevarata fata a mamei omida, astrologic vorbind.) Deocamdata sunt la gradinita si habar n-am daca am sa depasesc vreodata etapa asta.
 
 
Pentru Not Beautiful Enough : am aruncat un ochi pe blogul tau, am sa revin! Numele lui nu-mi da pace insa. Eu cred ca toti ar trebui sa simtitm ca suntem suficient de buni, suficient de frumosi, restul e marketing. Si mai ales spalare pe creier – cineva, candva, a decis ca “trebuie” sa fim barbie, ca sa fim frumoase. Daca “frumoasele” din ziua de azi ar fi trait in epoca lui Rubens, ar fi fost vai si-amar de ele… Stiu ca nu sunt cea mai in masura sa comentez. Ca fac si eu destule eforturi sa intru in tipare – ma dau cu tot felul de creme si ma vopsesc blonda, dar simt ca ceea ce fac eu e gresit, si ca ce scriu aici e adevarat. Pe sistemul faceti cum zice popa, nu ce face popa.
 
In legatura cu experientele traite in campus, nu stiu daca am scris ca noi, fiind studenti romani, am fost cazati in cel mai sarac complex de camere, din tot campusul acela mare. Am vizitat si apartamente frumoase, totul depindea de cat erai dispus sa platesti. Insa ei au presupus ca, fiind romani – suntem si saraci, asa ca am ajuns acolo. Incepuse deja anul scolar, nu mai erau locuri libere pe nicaieri, iar in oras, pretul chiriilor era ametitor.
 
 
Pentru Bia : eu am stat la Orleans, care se afla la 100 de kilometri de Paris, si nu am stat in oras, ci in campus (mai faceam 10 kilometri cu autobuzul sau cu tramvaiul).
Ti-am citit blogul, imi place mult!
In legatura cu restul, am stat sa ma gandesc daca nu cumva e o diferenta majora de mentalitate, si nu neaparat un defect al francezilor. Cum frumos spuneai si tu, ei “s-au nascut cu vreme” – au timp. Eu nu. La urma urmei sunt berbec :)
 
Mereu ma simt “americanca” la Paris, si stiu ca e si mai “rau” in sud – pentru cine n-a citit Un an in Provence, de Peter Mayle, foarte draguta carte. Explica acolo cum “mai tarziu” inseamna in cel mai bun caz maine, maine – saptamana sau luna viitoare, iar saptamana viitoare… niciodata. Asa ca e posibil ca eu sa fiu cea lipsita de “savoir-vivre”, si ei sa fie cei castigati… In legatura cu fast-foodurile, raman la parerea mea. Sa se miste repede, ca asta era ideea :D .
 
 
Pentru Serban : Nu revin la ai nostri, pentru ca nu ma mai intereseaza. Deloc. Am sa-mi fac datoria, si am sa merg la vot, fie si pentru celebrul vot negativ. Sau ca sa am constiinta impacata, sa stiu ca n-au decis pentru mine niste oameni cumparati cu trei mici sau cu un telefon mobil. Insa am renuntat la orice idee romantica privind clasa politica romaneasca. Sunt convinsa ca exista si “oameni” printre ei, insa nu pot schimba sistemul. Ze end.
 
 
Pentru Vlad de la Vaslui : uite ca a starnit ceva controverse postarea ta, dupa care s-a transformat intr-un dialog civilizat. Mi-a placut asta, si m-am gandit si eu unde as prefera sa-mi petrec vacantele. Iar rapunsul e ca tot peste hotare, dar dintr-un motiv cat se poate de personal : imi place foarte mult marea, iar ce se intampla la noi pe litoral e infiorator. Numai gandul ca poti face sase, sapte ore la intoarcere, iti taie tot cheful.
Later edit: exceptional de frumos la Plaiul Foii! Nu am cuvinte sa descriu…
 
 
Pentru Mahna Mahna : stiu, “mamaie”, stiu :D Poate ma iei si pe mine la Disneyland cand te duci, chiar daca o sa mergem cu omuletul pana in zece ani si o sa stam ca momaile in Fantasyland. Si-asa mi-era dor sa il vad pe Peter Pan, ca data trecuta m-am dat numai in rollercoastere. Asa ca te rog sa nu ma uiti daca apare vreo oportunitate. Multumesc anticipat :D
 
 
Pentru Katharrina : multumesc pentru comentarii! Sa-mi mai scrii…
 
 
Pentru bbiii : cartea chiar merita. Si apropo de blogul Biei, mi-a reamintit de doua carti subtirele, dar nu de vara : Micul Print, de Antoine de Saint Exupery, si Pescarusul, de Johnatan Livingstone.
 
 
Pentru Diana Vladu : da, inca ma caut. Ma caut, dar nu ma gaseesc, am sa-mi las un bileet (era o melodie tampitica, parca a celor de la akcent, stie cineva? Era asa : te caut dar nu te gaseesc, am sa-ti las un bilet. Sa… cevaaa…). Groaznica memorie am.
 
 
Pentru Alexey : Empatizez perfect cu treaba cu blogurile, forumurile, etc, eu citesc foarte multe, dar nu scriu deloc. Nu las commenturi, ca mi se pare ca ma bag in seama aiurea, iar pe forumuri nu scriu ca… nu scriu. Nu stiu de ce. Dar imi place sa citesc parerile oamenilor.
De-abia scriu pe blogul asta, dupa cum se poate vedea si cu ochiul liber.
 
Acum, nu esti primul om care imi spune asta, clar am o problema de imagine :D O sa vad, poate vorbesc cu colegul si o sa injuram intr-o dimineata pe post zece minute legat. Depinde de cat stabilim ca ne tine punga sa platim la cenea.
 
Dragi colegi si pretini implicati in emisiune, daca cititi asta, sa stiti ca e o gluma, o sa ma rezum la a injura numai pe blog. Cu riscul de a parea o duduita cu nasul – Alexey, hai sa nu ne mai ascundem pe dupa copac si sa-i spunem nasuc – pe sus. Care nu sunt, sa moara ceampacasa daca sunt. Ma rog, cu unele exceptii, am sa explic.
 
Stii cu cine sunt, si recunosc ca sunt? Cu oamenii care chiar au impresia ca sa-nvarte pamantul in jurul lor. Cu aia recunosc, am fite si figuri mai mari decat ale lor. Ca merita, vorba ceea. Imi amintesc de o convorbire telefonica, cu un important personaj contemporan. Care personaj a inceput cu emfaza, sunt Mimi Mejali! Eu : “Dea. Ce doriti.” Pe ton de secretara comunista. S-a blocat si a dat telefonul altcuiva, “ma intreaba ce doreeesc”, pai bai frate, stiu cu cine vorbesc, tu m-ai sunat pe mine, zi ce plm vrei si lasa-ma.
 
Culmea ca de-atunci e om, cu mine cel putin. Probabil ca nu se astepta, si ca nici nu i se intampla des. In fiine.
Dar da, parerea ta conteaza. Parereile voastre, ale tuturor, conteaza, altfel n-am lucra in domeniul asta. Si mi-ai dat o idee, sa vorbesc si cu Alex, poate organizam niste intalniri, mergem la el la teatru sau la o carciuma ceva, vedem.
 
 
Va pup cu tot dragul, ne vedem maine, ca in fiecare dimineata!

Etichete: ,

Paris, mon amour

Oct 11

Publicat de Irene Pirvu în Blog | 23 Comentarii

 
…mais non. V-am spus ca n-o sa va placa, dar scriu oricum. Parisul e minunat vazut prin ochii unui turist care vine acolo pentru prima data. E splendid, totul este aproape perfect din punct de vedere estetic, maretie cat vezi cu ochii, si, da, o atmosfera boema, un “je m’en fiche”-ism care te cuprinde din momentul in care ai ajuns acolo. Problema apare in momentul in care te duci pentru a doua, a treia sau pentru a zecea oara, sau cand te duci sa traiesti acolo. Dar pana sa intru in miezul ei, cateva instantanee de fericire.
 
 
 
 
normal_les-rues-de-paris-72
 
 
 
 
\
mickey_minnie_disneyland_small
In primul si in primul rand, iertare atat maretilor arhitecti care au construit Parisul, cat si snobilor care nu au vrut “oroarea de mucava” in orasul lor – pe primul loc sta Disneyland. Ce vreti, si mama remarca acum cateva zile ce bine e sa ramai copil.
 
Da mama, iti multumesc din suflet ca m-ai dus acolo in ‘93. Desi aveam doar bani pentru intrare, si pentru mancare de la fast food. Imi amintesc ca am venit acasa cu o punga plina cu pliculete de maioneza, ketchup si mustar – ni se parea ceva nemaintalnit, cum stateau acolo, pe carucior, si nu le lua nimeni. Toata lumea isi lua un doar cate un plic, doua, si erau frumoase, cu rosu, cu galben si cu albastru, si cu Mickey si cu Minnie pe ele. Nici nu am mancat din ele, atat de frumoase erau. Poate ca erau fermecate, ca tot ce se intampla in Disneyland.
 
 
 
 
Cred ca parte din motivul pentru care am ramas copil in suflet, este ca m-ai dus acolo atunci. Inca unul din nenumaratele lucruri pentru care am tot uitat sa-ti multumesc…
thumper
 
 
Am dus-o anul asta pe mama in restaurantul lui Walt Disney, unde am mancat tot ce am vrut, fara sa ne uitam cat costa ceva. Si nici n-am luat pliculete de maioneza acasa. Nu de alta, dar ne-au adus sosurile in niste boluri mici, si n-aveam cum. L-am luat insa pe Bocanila – o amintire a acelui Bocanila, minuscul, pe care mi l-a cumparat in primul an cand am fost acolo…
 
Ma bucur ca inca pot vedea parcul prin ochi de copil. Ceea ce va doresc si voua :D
 
 
 
 
 
 
Am vrut sa va povestesc despre alte momente fericite, insa imi dau seama acum ca amintirea lor s-a estompat atat de tare…
 
Nu mai pot vedea Parisul asa, nu dupa toate cate le-am trait acolo. Merg la Notre Dame, aprind o lumanare, mereu ma izbeste frumusetea cladirii Operei si a podului Alexandre III, maretia bulevardelor, dar… cam atat. Destinatiile clasice le stiti deja, biserica Sacre Coeur si place du Tertre, Luvrul si gradinile Tuileriles, Versailles… Insa daca mergeti acolo pentru prima data, undeva in apropiere de Notre Dame se afla Sainte Chapelle. E un loc care mie mi-a placut foarte mult, in fotografia de mai jos este La Chapelle Basse. Merita vizitata si Conciergeria, inchisoarea Mariei Antoinette, cartierul animalelor de vizavi, si, daca aveti mai multa vreme, Fontainebleau, castelul lui Napoleon.
 
 
800px-Ste_Chapelle_Basse_s
 
 
Sunt foarte subiectiva cand vine vorba de Paris si de francezi, pentru ca am trait acolo, ii cunosc. Un portret foarte haios le face Stephen Clarke in “Un an de merde”. Cam asa a fost si pentru mine. Francezii au multe defecte, dar cel mai mult cred ca ma deranjeaza ca sunt… meschini, asta e cuvantul. Oricum au atitudinea aia superioara, de popor care a fost imperiu, pe care o au si italienii, austriecii, si toti ceilalti. Cred ca e ceva ce le ramane in codul genetic. Numai ca la ei e cuplata si cu putinatatea despre care vorbeam, si rezulta o combinatie foarte proasta. O femeie dintr-o brutarie si-a dat seama ca sunt straina, si a incercat sa ma insele cu un euro. I-am spus doar “madame…”, a ridicat privirea, si am vazut ca in ochii ei ca stia ce facuse, si ca nu-i parea rau. Ii parea rau ca imi dadusem seama.
 
 
Imi amintesc ca anul trecut, statem intr-un restaurant. langa doi americani, care clar erau pentru prima data acolo. Discutau entuziasmati, cu harta in mana, iar eu m-am uitat la ceas. A trecut o jumatate de ora pana a venit cineva sa le ia comanda.
Ei nici n-au bagat de seama, eu ma amuzam in sinea mea.
 
 
Si tot anul trecut, am facut o criza de nervi epocala intr-un Pizza Hut. Fusesem tot cu mama, pentru o investigatie medicala. Am lasat-o dupa amiaza la hotel, si am iesit sa iau ceva de mancare, usurata ca nu are nici o problema de sanatate. Nu apucasem sa mananc in ziua respectiva, plus ca statusem cu sufletul la gura pana venise rezultatul analizelor. Am asteptat zece minute sa-mi ia comanda, am schimbat masa cu una mai vizibila. Peste alte trei, vine. “Va rog frumos sa va grabiti, stau de mai mult de zece minute…” Pai nu stati de zece minute, ca v-am vazut… A, deci m-ai si vazut, deja ma apucasera nervii. Il trimite pe un nene, care parea un fel de sefulet, sa-mi ia comanda. Peste alte cinci minute. Spumegam usor, incep sa-i spun ca vreau un amarat de bol de salata si niste paste. La care el, dar stiti ca salata e 7 euro 90? Am reusit sa leg jumatate de fraza in franceza, dupa care am luat-o pe engleza. Crescendo allegro. Nici nu stiu de ce, ca vorbesc mai bine franceza. Probabil ca ‘why the fuck’ suna mai bine in engleza. In unsprezece minute pe ceas, mancasem, platisem si plecasem. M-au servit ca pe o femeie scapata de la azilul de nebuni. Happy happy joy joy, motherfuckerz :D
 
 
Despre anul meu petrecut acolo… sunt multe de povestit. Plangeam in fiecare zi, uneori la telefon, alteori singura in camera. Nu m-am intors dintr-o mandrie prosteasca, astazi cred ca as face-o. Pentru ca eram studenti romani, ne-au repartizat in cel mai jegos camin, un fel de ghetou de fapt. Baile si dusurile erau la comun, bucataria la fel, femeia de serviciu refuza sa vina sa faca curatenie. Am trait o scena parca desprinsa din “Trainspotting” acolo. Intr-una dintre primele zile, am intrat intr-o cabina de toaleta, care era tapetata de sus pana jos de… tampoane externe folosite.
Pe hol se spargeau sticle si se fuma marijuana. Peretele exterior al camarutelor avea cativa centimetri, iar patul era lipit de el. Frig al naibii.
In campus erau violuri, ziua in amiaza mare, numai studente straine. Asta e, am supravietuit.
 
Gasisem pana si un sistem prin care umblam la panoul electric, de unde se regla apa calda, sa pot face un dus cu apa calda, nu calaie. Si aveam cabina “mea” de dus, unde daca apasai butonul consecutiv de cinci, sase ori – curgea apa timp de 30 de secunde. Ce mai, sa tot fii student cu bursa in Franta… Sunt constienta ca poate exista o mare doza de nerecunostinta in ceea ce spun, poate ca alt copil s-ar fi bucurat – bursa asta iti dadea dreptul sa ramai acolo, am impresia. Dar de ce ar vrea cineva, oricine, sa indure asa ceva?
 
Am avut ocazia sa ma intorc pentru cateva zile, intr-o mini-vacanta, si n-am facut-o, pentru ca stiam ca n-aveam sa ma mai urc in avionul catre Paris.
 
Insa, de-atunci, de fiecare data cand ma intorc in tara cu avionul, imi vine sa ma pun in genunchi si sa pup pamantul.
Nu glumesc. Atunci cand am ajuns, in clipele alea, chiar as fi facut-o fizic, m-as fi pus in genunchi si as fi sarutat pista aia, numai ca mi-a fost jena de ceilalti calatori…
Acum e mai mult ceva mental – “va rugam sa va puneti centurile de siguranta”, vad deneul pe geam, si simt … ACASA.
 
 
Ma mai enervez, imi mai pun poalele in cap, dar nu, nu emigrez.
E bine acasa.
 
minre

Etichete:

Despre coincidente

Oct 9

Publicat de Irene Pirvu în Blog | 6 Comentarii

 
Astazi vreau sa va scriu despre “semne” si despre o carte, “Profetiile de la Celestine”. E minunata – daca va iese in cale, nu ezitati. Puteti sa cititi mai multe despre ea pe blogul lui Dragos Roua. Una dintre “profetii” ne spune ca nimic nu este intamplator, ca semnele sunt mereu acolo. E suficient sa fim atenti, si le vom vedea.
 
 
Traiesc o viata destul de haotica, si observ mult prea rar miracolele si coincidentele. Insa stiu ca de fiecare data, dar absolut de fiecare data cand am vrut sa renunt la matinal, am primit un semn. Apare, ca din neant, un necunoscut, care ma face sa ma razgandesc. Mi s-a intamplat de destule ori ca sa-mi dau seama ca nu sunt doar simple coincidente.
 
 
Acum un an si jumatate, intrasem intr-un anticariat, si m-a recunoscut doamna de acolo. Am simtit-o atat de emotionata, asa de bucuroasa ca ma vede, ca m-a scos din starea mea. Intrasem acolo in disperare de cauza, plecasem fara tinta de la studio, si am ajuns la sala Dalles… Bodoganeam in sinea mea ca nu mai pot, ca n-are rost, ca toate astea nu duc nicaieri. Ca ma lupt cu morile de vant…
 
 
Am avut zilele acestea cam acelasi discurs interior. Uitasem de “semnul” care imi este trimis de fiecare data, asa cum uit sa multumesc pentru multe lucruri pe care le-am primit. Si stateam in fata postului, dupa emisiune, la asa-zisa sedinta informala, care de multe ori e doar o criza de ras continua, cand am auzit ca ma striga cineva dintr-o masina. Era o fata frumoasa, cu ochii verzi si parul roscat, statea in spate cu fetita ei de doi anisori, iar sotul conducea.
 
 
Nu mai tin minte ce mi-a spus. Ca ii place emisiunea, ca sunt haioasa (eu?!), ca sa nu ma schimb, chiar nu mai stiu exact ce a zis si nici nu e relevant. Stiu doar ca mi-a venit s-o imbratisez, si ca se facuse verde semaforul, masina se pusese in miscare, iar ea inca imi mai ura multe lucruri de bine. Incep, incerc sa ma calmez. Multe argumente pe care mi le-am adus in trecut nu mai functioneaza…
 
 
Poate ca framantarile mele sunt acelea ale unui copil rasfatat, care nu stie sa aprecieze ce are, in loc sa se intristeze sau sa se enerveze pentru ceea ce nu are. Imi doresc sa scriu aici tot ce e in sufletul meu in momentul asta, insa… nu pot. Nu pentru ca ma feresc de voi, stiu cine sunteti si-mi sunteti dragi cu totii. Va cunosc, am inceput sa va cunosc. Stiu ca sunt si oameni care intra aici ca sa aiba ce barfi, lucrul asta chiar nu ma intereseaza. Numai ca sunt unele adevaruri care sunt de nespus.
Si… cam doare.
Iar semnele nu au incetat.
 
Multumesc, fata frumoasa. Nu ai idee cat de mult au insemnat cuvintele tale astazi…
 
In weekend am sa scriu ceva mai vesel, promit. Va pup cu tot dragul,
Irene.
 
 
quote,poster,quotes,book,books,words,of,wisdom-10a0173579806795565aca0a465cb275_h

Etichete: ,

Rapunsuri

Oct 6

Publicat de Irene Pirvu în Blog | 4 Comentarii

 
Ha, uite ca am avut ceva timp sa va scriu! Promit ca raspund cat de curand si celor care mi-au scris pe mail…
 
 
Pentru drstoica: da, si eu cred ca problema este in primul rand a autoritatilor. Pentru ca oamenii se schimba foarte greu… Legi ar fi, numai ca nu se aplica. Eu nu pot sa ma supar pe un om pentru ca e prost sau ca nu-i pasa, dar pot sa ma supar cand vad ca pe acela care ar trebui sa-i atraga atentia ca nu e bine ce face il doare in cot.
 
Ma bucur ca ti-a placut fotografia mea, am avut un moment de inspiratie… Si da, era pace la unele manastiri din Bucovina, insa acolo unde am facut poza era atat de multa lume, incat cu greu puteai simti liniste. Voronetul mi s-a parut un fel de Disneyland.
 
 
Pentru baixinho : am scris in postul anterior ca da, ma regasesc in textul acesta, altfel nu l-as fi transcris. Cred ca sunt putine femei care sa nu fi simtit asta, macar o data in viata. Sau poate ca nu-s multe, ci doar cateva fericite, care au reusit sa se “trezeasca”. Sa ne intelegem, nu ma refer aici numai la barbatii insurati, ci si la aceia fara disponibilitate afectiva si fara constiinta faptului ca fac rau. Mult prea mult rau. Unor oameni care nu merita lucrul asta. Am sa ma opresc aici, ca ma apuca nervii. Am auzit prea multe povesti atat de triste, incat imi vine sa tin o prelegere.
 
 
Pentru adicop : Cel de Sus are blog?! Eu stiam doar despre cronica akashica, dar poate ca la asta te refereai :D
 
 
Pentru corinamirea: ma bucur ca ti-a placut Ileana Vulpescu, am sa incerc sa mai transcriu pe blog texte care mi-au placut, numai ca stau destul de prost cu timpul. Iti recomand o carte, din alt registru – “Minunata lume noua”, de Aldous Huxley.
 
 
Pentru Katharrina : bine te-ai reintors! Daca mai multi oameni ar intra in librarii, sunt convinsa ca viata pe pamant ar arata cu totul altfel…
 
 
Pentru ela : Multumim! Despre mizeria ce domneste in tara asta m-am saturat pana peste cap. Imi iubesc tara foarte tare, dar pur si simplu ne batem joc de ea.
 
 
Pentru camelcutza : nu am cum sa evit zona aia, tata locuieste acolo. Dupa ce am postat pe blog, am auzit atatea povesti de groaza legate de cei de la politie, incat m-am convins ca intuitia mea a fost corecta. N-aveam ce sa caut la ei.
 
 
Pentru Dan Razvan Popa : sa discut rational cu brutele alea, ar insemna sa presupun ca poseda macar un strop de ratiune. Deci nu.
Dar refuz sa traiesc in frica, si am sa gasesc o solutie. Desi permisul de port-arma nu cred ca e cea mai fericita. Ma mai gandesc…
 
 
Pentru chris : Exact la asta ma gandeam cand am scris ca nu e bine sa ai o arma la tine. Ceasu’ rau, pisica neagra, autoaparare, da’ martori aveti? Pai nu… Atunci bine, don’soara, dosar penal. Sau mai rau. Mai ales ca in momentele alea chiar nu gandesti rational, nu ai cum.
 
 
Pentru bbiii : Da, sunt vai de capul lor. Am aflat ca sunt bodyguarzi si ca isi fac veacul in zona Eroilor – Drumul Taberei. L-am intrebat pe colegul meu daca a reusit sa le arate macar un semn obscen, si mi-a spus ca era cu Tico :D (asta apropo de kktul de audi si de kktul de matiz :P )
 
Pe de alta parte, nu le doresc nimic rau. Cred ca am reusit sa-mi raspund singura de ce trebuie sa existe si astfel de oameni… poate pentru ca noi sa intelegem cum NU trebuie sa fim. Eu cred cu tarie ca toti suntem copiii lui Dumnezeu, si ca in fiecare dintre noi exista “bine”. Suflet. Doar ca unii aleg sa-l ignore. Dar vor ajunge si ei “acolo”… intr-o zi cu soare.
 
 
Pentru vali : Ma bucur ca te uiti la emisiune! Multumesc pentru ce mi-ai spus… In alta ordine de idei, sper sa fie singura experienta de genul asta…
 
 
Pentru Cristina : stiu ca scriu haotic uneori, am scris in dimineata zilei cu pricina. Pe scurt, au incercat sa ma atace niste bajeti de bajeti cu cutitele, asta e toata povestea.
 
 
Pentru daniel voicescu : da, postul e scris “la cald”, la ora 5 dimineata. Si eu cred ca nimic nu este intamplator, ca toate au un scop si un sens. Apropo de societatea in care traim, si de intrebarile mele, am gasit zilele trecute un citat (imi pare rau ca nu am retinut autorul, dar am rezonat profund cu ceea ce a spus) : “Este oare un semn de sanatate sa te adaptezi unei societati bolnave?”. Eu spun ca nu.
 
In legatura cu CV-ul meu, nu esti primul care ma intreaba lucrul asta. Am facut ASE-ul, si apoi masterul, care a fost foarte greu. Am terminat printre primii (lauda-ma gura). Dupa care m-am intrebat ce avea sa urmeze. Soarta a facut sa nu am nici o problema din punct de vedere material, asa ca mi-am permis sa stau deoparte si sa gandesc problema si din alte puncte de vedere. Si m-am vazut peste cinci, peste zece ani, sau peste o viata, inchisa intre patru pereti, ocupandu-ma de conturi de milioane de euro. Dar care avea sa fie satisfactia mea sufleteasca? Faptul ca aveam sa fi sporit averea mea si pe-a altora?!
 
Asa ca, desi mi-a fost greu la inceput, am ales domeniul asta din doua motive. N-am sa fiu ipocrita – cu mintea mea de-atunci, m-a atras si stralucirea, “mirajul” televiziunii. Asta paleste in primele doua luni maxim, pentru ca iti dai seama ca e o meserie ca oricare alta. Poate mai grea decat altele, pentru ca se munceste enorm, sub presiune. Trebuie sa fii in fiecare zi zambitor, indiferent de starea de spirit sau de problemele pe care le ai acasa, iar numarul celor care te judeca creste direct proportional cu cifrele de audienta. Si e o lume destul de nemiloasa, care de multe ori se ghideaza dupa alte principii decat calitatea sau performanta.
 
Al doilea motiv are legatura cu “sclipicii” mei din ochi, pe care inca ii mai am. Cand n-o sa-i mai am, am sa plec. Si scriu aici cu destula jena, pentru ca o sa sune siropos (o cunostinta chiar mi-a spus verde in fata ca nu ma crede, dar cui ii pasa, right?) M-am gandit ca poate sunt oameni care sunt tristi acasa, si ca eu o sa le aduc un zambet sau o vorba buna. Ca am sa pot ajuta pe cineva. Ca poate, intr-o zi, am sa pot schimba ceva, fie ca vorbim despre viata unui om, a unui copil, sau despre viata noastra, a tuturor. Si ca o sa fie si vocea mea auzita.
Mai greu faci asta dintr-o banca.
 
Gata, am incheiat discursul pentru presedintie. Sper sa ne mai vedem pe blog!
 
 
Pentru vali : a fost mama plecata cateva zile, si am fugit si eu cu ea :) Ma bucur ca iti place poezia, e tare frumoasa!
 
 
Pentru Daniel : sper ca stii ca, in paranoia mea dupa incident, ti-am citit scurtul comentariul : “Ia-ti pistol, si eu imi iau”, si o secunda m-am intrebat daca esti vreunul dintre gealati… Dupa care am si gandit putin… gealati, ceafa lata, Internet, blog, cratima… neaaah :D
 
 
Pentru adicop reloaded : am vaga senzatie ca nu-ti va placea cronica mea despre Paris, dar am sa incerc, in weekend, sper.
 
 
Pentru un nimeni celebru : Ori nu ti-a aparut un prim comment, ori nu am dormit eu suficient. Comentariul nu l-am inteles, blogul imi place.
 
 
Pentru Irina : Eu cred ca ar fi bine sa ne ajutam unii pe altii. Doar ca nu mi-am dat seama cum. Inca. :)
 
 
Pentru Diana Vladu : Imi pare tare rau ca ai trecut prin asa ceva! Chiar nu stiu ce ar trebui facut, la nivel global. Ca nu ii pasa nimanui. Oare chiar nu constientizeaza nimeni ca toti traim in aceeasi tara? Ce folos ca ai Rolls si case (unii si le-au luat din banii nostri, dar asta e alta discutie), daca te ataca un hot la semafor? Si apropo de politicieni – bun, aveti escorte si elicoptere, deci nu va pasa. Dar cand n-o sa le mai aveti? Asta nu va preocupa?
 
 
Emigram, vorba lui Mahna Mahna, draga mea draga. Sau stam aici si inghitim. Pana cand?
 
 
Sa aveti o zi frumoasa, va pup cu tot dragul!

Etichete: ,