Long time, no see! Doar nu credeati ca daca n-am mai scris de la Paste, o sa va mai scriu de-abia la pastele cailor…
 
V-am povestit de nenumarate ori aici despre masca pe care suntem nevoiti s-o purtam in public. Cand ti-ai promis ca in vreun fel, in orice fel, aveai sa faci viata mai buna altor oameni, nu ii poti impovara cu problemele tale. Nu e rolul pe care ti l-ai ales. Ai construit o imagine, oamenii se asteapta sa fii cumva, si exact asta le dai. Nu intereseaza pe nimeni, nu conteaza de fapt ce simti. Conteaza ce arati ca simti.
 
O prietena draga remarca de curand cat de mult m-am schimbat. Ne-am cunoscut acum patru ani. Apoi, cand ea trecea printr-un divort, am simtit nevoia sa-i impartasesc si eu experienta mea, sa-i povestesc prin ce am trecut atunci cand am divortat. De-abia acum mi-a spus ca se uita la mine si ca nu-i venea sa creada. M-a lasat sa vorbesc, sa ma desfasor, sa dramatizez.
Si-a spus atunci in sinea ei doar ca – inevitabil, aveam sa iubesc si eu. Candva. Si ca de-abia cand se va intampla, aveam sa-i inteleg suferinta.
Acum inteleg.
 
Stiam de ceva vreme ca n-am iubit vreodata cu adevarat. Am si confirmarea. Nu pot da o definitie, dar pot sa va spun ce nu este iubirea. Iubirea nu e obsesie. Iubirea nu este orgoliu. Nu e manipulare. Iubirea nu cauta confirmari, nu cauta sa demonstreze ceva. Si nu asteapta absolut nimic.
E foarte clar ca nu exista o definitie. Simti sau nu simti. Insa e atat de usor s-o confunzi cu nevoia, cu dependenta, cu obisnuinta. De-asta nu stim ca nu e adevarata, pana cand… se intampla. De-abia in momentul ala iti dai seama ca, pe undeva, ai trait degeaba.
 
Iubirea este. Si-atat.
 
Cred ca proiectez asupra Madalinei ce-am simtit lunile astea. Mircea Badea se intreaba obsesiv “de ce?” aici. De ce a facut-o.
De ce asa. Daca aveti timp, urmariti emisiunea, pentru ca dincolo de intrebarea asta spune multe adevaruri. Avem nevoie de mai multi oameni care sa spuna adevarul. Si despre clisee, si despre societatea bolnava in care traim. Insa parerea mea sau proiectia mea este ca raspunsul la intrebarea obsesiva poate fi si asta.
 


 
Ascultand melodia asta, eu inteleg de ce.
 
Nu “de ce”-ul ei. N-o sa-l stim niciodata. Ci “de ce”-ul meu. Am trait o experienta care m-a pus fata in fata cu alegerea asta. Toata lumea are cate o parere despre ce a facut Madalina, unii spun ca e o dovada de lasitate, altii zic ca nu, ca e vorba de curaj. Toti judeca si isi dau cu parerea pe prispa asta mare, fara sa-si dea seama ca nu e nimic de inteles sau de judecat. E doar o alegere. Cat se poate de personala. Si chiar nu e nimic de inteles sau de judecat.
 
Cred ca nimic nu e mai rau decat sa ai sufletul pustiit si sa se gaseasca diversi oameni “de bine”, care sa incerce sa “te ajute” in vreun fel. Nimeni nu poate ajuta pe altcineva, doar noi pe noi insine. Am auzit atatea clisee incat mi-a venit sa vars. “Esti tanara, esti frumoasa! Ai lumea la picioare, poti sa faci ce vrei!” “Nu merita, nici un barbat nu merita”. “Trece, toate trec”. Da. Sigur ca da. Sunt clisee bune, dar sunt cliseele voastre.
 
Ce-ar fi sa incercam sa nu mai judecam oamenii prin prisma imaginii pe care o proiecteaza? Ce-ar fi sa incercam sa nu-i etichetam prin prisma a ceea ce suntem noi, a lucurilor care ne fac pe noi impliniti? Cliseul cu “nici un barbat nu merita” l-am auzit de la o femeie care isi alege iubitii judecand la rece ceea ce au de oferit. E ok. Nu judec. Dar nu-mi baga cliseul tau pe gat. Ca mi se face greata.
 
Alt cliseu. “Nu e ca si cum ati fi stat niste ani de zile impreuna, deci nu inteleg ce e atat de grav…”. Iarasi, e ok. In sistemul de referinta al omului respectiv, iubirea se masoara direct proportional cu timpul. Dar cum ar fi daca n-ar fi asa? Daca n-ar avea nici cea mai mica legatura cu asta? Poate ca altcineva traieste intr-o cutiuta un pic mai mare, in care iubirea transcende timpul.
Uite ce profunda am devenit incercand sa explic cliseele vietii unor oameni care nu inteleg.
 
Cel mai ingrozitor cliseu pe care l-am auzit a fost “la psiholog se duc numai oamenii slabi, care nu sunt in stare sa-si rezolve singuri problemele”. Da. Asa este. Dar tu te-ai intrebat vreodata de ce viata ta este atat de saraca? Intreb, nu dau cu parul. Asta daca tot este sa ne judecam unii pe altii. Inteleg ca n-ai cum sa intelegi, dar macar taci. Cand se va trage linie, unii au iubit, altii nu. Cine a fost mai nefericit? Cui i-a fost mai bine? Depinde de cum definim “binele” asta.
 
Daca va regasiti in randurile de mai sus, deci oi fi primit vreun sfat necerut la un moment dat, si va simtiti jigniti, don’t. Faptul ca impun niste limite, ca ma cert cu voi sau ca-mi apar adevarul meu nu inseamna ca nu va iubesc oricum. Sunteti prietenii mei, va iubesc. Este doar un alt lucru care va scapa.
 
Si ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa spun, am sa fac ceva ce nu-mi sta in caracter. Am sa copiez aici ceva ce-am scris mai demult. Uneori, imi scriu mie. Nu-mi place exhibitionismul deloc, dar deloc, insa incerc sa ilustrez o idee. Disclaimerul este ca am reusit cat de cat sa ies din starea asta. Sunt oameni pe care ii numar pe degetele de la o mana care m-au putut asculta cu adevarat. Si ei stiu cat de mult le multumesc.
 
 
Ma uitam in seara asta la Cireasa de pe tort, cu Toni, fara sa plang, fara sa simt altceva decat usurare pentru el. Stiu ca ai ajuns undeva unde ti-e bine. Pur si simplu stiu asta. E pentru prima oara cand m-am gandit ca as vrea sa se termine totul. Da, vreau sa mor. Numai ca nu pot, nu inca. Trebuie sa-mi duc crucea.
 
Ma uit in oglinda la ochii mei verzi de plans si ma intreb de ce simt oamenii nevoia sa judece crucile altora. De ce prefera sa arunce cu cacat intr-o masca, in loc sa-si vada de treaba lor si de crucile lor?
 
Va trebui sa accept faptul ca am sa fiu toata viata singura. Stiu ca este si vina mea, am ales doar oameni care nu pot iubi. Accept tot si imi pun cenusa in cap. Numai ca doare al dracului de tare. Si da, vreau sa se termine o data.
 
Numai ca nu pot. Exista o mana de oameni care ar suferi poate mai rau decat sufar eu acum. O mana de oameni carora nu pot sa le fac asta. Sa continue sarada asta deci.
Avand in vedere ca am luat decizia corecta, cred ca pot sa ma vait putin, daca tot nu ma vede nimeni.
 
Fostului meu sot, vreau sa stii ca am momente in care te urasc sincer pentru tot ce s-a intamplat. Alteori simt compasiune… Am avut si eu momente in care n-am putut sa iubesc, si cred ca e o viata si mai trista, oricate masti ti-ai pune, si oricat te-ai minti tu pe tine. Pe scurt – e de cacat, insa asta nu ma impiedica sa te urasc, in momentele in care imi pasa ca existi.
 
Tie… n-am prea multe sa iti spun. Doar ca stiu ca nu ma iubesti. Mi se rupe sufletul intr-o mie de bucatele, dar asta e realitatea. Am vrut sa ma duc la spital si sa le spun ca am ceva cu inima, ma doare, ma doare tot…. Sau sa intru intr-o farmacie si sa cer ceva pentru dureri de suflet. Nu ai fi putut sa faci asta daca ma iubeai, eu nu ti-as fi facut asta…
 
Incerc sa rationalizez, sigur trebuie sa existe un motiv pentru care sa se intample ce se intampla acum. Poate ca ti-am facut ceva in alta viata, poate ca asta o sa ma ajute in vreun fel, numai ca nu pot sa inteleg, pur si simplu nu pot… Era atat de simplu sa procedezi altfel. Tu stii mai bine de ce ai facut asta, dar daca scopul a fost sa ma faci zdrente, ai reusit.
 
 
Cam asa.
 
Cum spuneam, de-atunci s-au schimbat multe. Sunt mult mai aproape de adevarurile, pardon, de cliseele mele. Unul dintre ele este ca nu poti iubi pe oricine altcineva daca nu te iubesti pe tine. Ma rog, irelevant. Sunt cliseele mele, nu trebuie sa le haliti pe nemestecate.
 
Surprinzator este faptul ca traiesc intr-o lume in care fostul meu sot e om. Multa vreme n-a fost, si el recunoaste ca nu era, asa ca e o bucurie greu de exprimat. Imi place sa cred ca am contribuit si eu la lucrul asta. Chiar daca m-am casatorit dintr-o prostie, fara sa-l iubesc cu adevarat, ceva bun tot a iesit din asta. De-abia acum poate ca putem fi prieteni. Si asta nu e putin lucru. Vorba noastra – vine sfarsitul lumii, maica!
 
Si am sa fiu bine. Dar nu pentru ca sunt frumoasa, tanara si inteligenta. Cum spuneam, sunt doar niste clisee de cacat. Am sa fiu bine, pentru ca aleg sa-mi fie bine. In fiecare zi. Uneori nu-mi reuseste. Nasol. Nu sunt perfecta. Asa ca poate ca n-o sa-mi fie bine. Si mai nasol. Dar sa nu judecam, zic. Pentru ca nu se stie cand si cum ne pune viata intr-o situatie pe care pana atunci n-am fi inteles-o.
 
Viata e greu. De-asta am pus linkul cu emisiunea lui Badea. Culmea e ca viata e mai grea pentru oamenii care au inteles ceva de la ea. Suna paradoxal, si n-am sa explic. Vor fi cativa care vor intelege ce am scris, si multi altii care nu vor pricepe.
E in regula, oricum ar fi, si orice am alege. Nu exista un drum gresit in sine. Sunt doar drumuri. Drumuri si alegeri…
Insa viata fara iubire este una saraca. Despre asta dau scris si ma semnez.
 
Si ca sa inchei intr-o nota putin mai optimista, vara mea de-abia incepe. Am fost intr-un loc extraordinar de frumos, si de-abia astept ce urmeaza! Cum este vara voastra?
 
 
(…cred ca se impun niste precizari utile si necesare pentru amatorii senzationalului. Nu, nu ma impac cu fostul meu sot. Nu, nu ma omor “din dragoste” si nici n-am avut vreun gand. Fragmentul pe care l-am postat contine multe ganduri distorsionate, specifice unui soc emotional devastator. Am depasit momentul. Multumesc pentru intelegere.)

Etichete: personal

 
 
Va multumesc din suflet ca mi-ati scris, am putut raspunde doar catorva mailuri sau mesaje, asa ca va anunt pe aceasta cale ca da, sunt bine! Mi-am mai revenit…
Azi am incercat o sedinta foto improvizata cu Sasha in zapada. Normal ca nu l-a interesat aparatul foto, decat in masura in care putea sa mi-l fure, in rest ne-am pupat si ne-am tavalit prin zapada, asa ca majoritatea pozelor arata asa :
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dar tot am reusit sa-i fac o poza din care sa se inteleaga ceva El e uriasul meu cu ochii blanzi si suflet de copil
 
 

 
 
In caz ca n-ati vizitat inca galeria, cam astea sunt proportiile
 
 

Va pup cu tot dragul!

Etichete: personal

 
 
Sunt ingrozitor de obosita, fizic, psihic… mai ales psihic. Si mi-e scarba. Stiu, v-am obisnuit cu scrieri deloc extremiste, dar aleg sa exorcizez sila pe care o simt in momentul asta scriind despre ea.
 
Sunt cateva categorii de oameni de care mi-e mila si sila in acelasi timp in momentul asta. Mi-e mila de oamenii ce au o slujba atat de ingrata incat a trebuit sa filmeze si sa fotografieze inmormantarea lui Toni. Mi-e mila de baiatul cu geaca rosie care filma in plonje in groapa. In groapa. Imagini pe care poate le-ati vazut la televizor. Sunt convinsa ca nu e vina lui. Nu-l pot intelege pe corespondentul care raspundea cu voce tare indicatiilor din regie in timpul slujbei, asa cum nu pot intelege blitzurile hulpave din capela. N-au nici o vina oamenii astia. Dar mi-e atat de scarba de halul in care a ajuns mass media in Romania. Da, oamenii au curiozitati morbide, insa alti oameni sufereau dupa un copil, dupa un frate sau dupa un prieten. Cred ca ar fi fost in regula sa li se respecte durerea. Se vinde?? TOTUL se vinde? Unde se trage linia? A cui e responsabilitatea? Cine este de vina ca nu mai exista pic de bun simt?
 
 
O alta categorie de oameni pe care in clipa asta i-as scuipa sunt aceia care simt nevoia de “confirmari”. Cliseul spune ca este vorba numai despre barbati, numai ca nu e adevarat, si femeile se fac vinovate de asta in aceeasi masura. Le-am mai dedicat pe acest blog un text, cel al Ilenei Vulpescu, dar revin. E mult prea bland, prea demn, prea resemnat ceea ce a scris marea doamna. Eu nu sunt o doamna. Si scuip pe aceia care isi bat joc de altii, care ii fac sa se indragosteasca, doar ca sa-si dovedeasca faptul ca pot. Nu ii intereseaza de celalalt, nu au nici un gand, doar se “joaca”. Uneori, vina e impartita. Alteori, pradatorul de clasa isi oblojeste nesigurantele ademenind, promitand, prefacandu-se ca iubeste pana la cer si inapoi, pana cand victima le cade in plasa. Pradatorul e satisfacut. Nu mai doreste nimic, si-a atins scopul. Victima sangereaza. Uneori rana nu se inchide niciodata…
 
Toni a iubit o femeie. Nu stiu daca rana lui a apucat sa se inchida… Simt compasiune, incerc sa simt compasiune si pentru ea, nu doar pentru el. Viata mi-a demonstrat, de fiecare data cand am urat sau am respins cu inversunare ceva, ca nu exista doar alb si negru, ci doar nuante de gri. Ca ea sunt multe, pradatoare in cautare de confirmari. Ca el poate ca sunt si mai multi, indragostiti idealisti…
 
Rezolvati-va problemele, oameni buni. Stiu ca e greu, de-asta am spus ca simt si compasiune, dar scarba predomina. Din punctul meu de vedere, nu idealistii sunt cei care pierd cel mai mult… Poate ca ma insel eu, poate ca intr-adevar nu exista “good guys” si “bad guys”, insa asta e ce simt acum.
 
 
Titlul nu-mi apartine, ii apartine Simonei. Toni nu mai e aici… Odihneste-te in pace, prieten drag, venim si noi… Ca si de-aia mai plange lumea, doar stii
Si multumesc pentru ultima farsa, ai vazut ca radeam ca prostii, printre lacrimi, cocotati pe lespezile mormintelor… Am ras printre lacrimi, asa cum fac si acum… Puteam sa jur ca am auzit o voce pitgaiata, catre conovaru si angel, “ce pula mea plangeti ma ca prostii?!” Asa ca n-am avut alta optiune decat sa radem ca prostii, stiu ca te-ai bucurat.
Ramane intre noi, n-o sa povestesc aici pe blog chiar tot…
Te pup cu tot dragul, multumesc pentru tot!
 
Va pup si pe voi cu tot dragul, sa aveti un weekend frumos, ne vedem luni!

Etichete: personal

 
 
Mi-a cerut Pusa, draga de ea, un articol pentru cei de la Diva, despre Craciun. Cel mai frumos Craciun, ceva de genul asta. Si doua fotografii, cu bradul, una de cand eram mica, si alta din zilele noastre. Ma rog, nu s-a mai materializat nimic, pentru ca se pare ca “vedetele” au trimis poze la calitate proasta. Ale mele au o calitate satisfacatoare, si… o poveste.
 
 

 

 
 
Eei, dragii babei, in prima poza aveam doi anisori si jumatate, si, din cate imi amintesc, imi era tare teama ca o sa-mi fure cineva papusa. Plus ca eram in casa alor mei, alta mare problema. Pe mine m-a crescut bunica mea, am stat numai cu ea pana pe la cinci ani, apoi ne-am mutat si cu parintii mei. Nu le fac vreo vina, stiu acum ca trebuiau sa munceasca, insa nu stiu daca isi dadeau seama cat de traumatizant este pentru un copil sa il iei din singura casa pe care o cunoaste.
 
 
Ne-a luat ani de zile sa ne imprietenim. Pentru mine, bunica era mama, Onyu in ungureste. Pe mama am descoperit-o si am iubit-o dupa aceea, pe la zece ani, iar pe tata, dupa douazeci. Better late then never, they say…
Nu suntem o familie foarte afectuoasa, nici fizic, nici verbal. Asa ca ma surprind de multe ori zambind in sinea mea, pentru ca ii privesc uneori, pe furis, cu atata dragoste… Desi nici acum nu stiu sa pun in cuvinte ceea ce simt. Uite ca am sa incerc acum : ii iubesc din tot sufletul. Stiu ca au facut cat au putut ei de bine, si mai stiu ca ma iubesc si ca sunt mandri de mine.
 
 
Se spune ca bunicii sunt altfel. Ca sunt mai ingaduitori, ca sunt mai afectuosi… Nu stiu cati copii au avut parte de o bunica ca a mea. Imi amintesc de mirosul de paine calda si de cafea cu lapte, de cate prostii am facut cand eram mica (i-am dat cu scaunelul in cap, i-am indepartat prietenele, i-am spart ochelarii, am ajuns la urgenta de cateva ori, as putea sa scriu pana maine…).
Imi amintesc povestea pe care mi-o spunea in fiecare seara, aceeasi poveste de care nu ma mai saturam. Statea cu mine in parc plangand, pentru ca era un frig ingrozitor, si eu nu mai vroiam sa plec… Ore intregi… Ma opresc aici. Stiu ca ma vegheaza de sus, din cer, Onyu a mea.
 
 
A doua fotografie este facuta la trei zile dupa ce am divortat. Bunica mea se stinsese din viata de sfantul Nicolae, pe 6 decembrie. La doua saptamani dupa ce aflase ca divortez. Nu stiu daca a murit de inima rea, sau pur si simplu asa a fost sa fie. Doar ca intre timp, invatasem sa “zambesc frumos la cadru”. Ca e ipocrizie, ca asa trebuie, sau ca te ajuta lucrul asta sa mergi mai departe… habar n-am. Ideea e ca asta inveti. Nu conteaza cum te simti, nu conteaza ce e in sufletul tau. Atunci cand “merge camera”, iti pui si masca. Pentru ca pe cel de acasa nu-l poti impovara cu problemele tale. Nu e cinstit. Sonia, fetita lui Alex, se zbatea intre viata si moarte acum doi ani, iar el era zi de zi la matinal. “Vesel”.
 
 
Si totusi, este cat de ironic ca o poveste despre cel mai frumos Craciun, avea sa fie ilustrata cu doua fotografii de la cele mai ingrozitoare Craciunuri pe care le-am trait vreodata?
Show business. The best business in the world. Mda.
 
 
Ai mei au strans randurile atunci, ca intodeauna. Ne-am sustinut unii pe altii, cred ca a fost primul moment cand m-am simtit cu adevarat adult, pentru ca a trebuit sa uit ca imi pierdusem bunica, si s-o ajut pe mama. Tata a fost printre singurii oameni pe care m-am putut sprijini cu adevarat in perioada aceea. (…mai este cineva, un om, care face parte din familia mea extinsa. Multumesc din tot sufletul! Nu am uitat.) Am plans-o pe bunica mea mult mai tarziu. Si i-am multumit lui Dumnezeu cand s-a incheiat anul de gratie 2005.
 
 
Iata-ma la final de 2009. A fost un an bun. Am intalnit o mana de oameni pe care ii iubesc, iar cei pe care ii iubesc mi-au ramas alaturi… Cativa dintre cei care imi erau aproape au plecat. Nu era locul lor langa mine.
 
Si v-am intalnit pe voi! Va stiti voi care sunteti… Recunosc ca nu ma asteptam. Eu, care-s aiurita, si din punct de vedere al imaginii, si cum vreti voi, sa strang pe blogul asta si pe mailul meu atatia Oameni. Voua vi se datoreaza faptul ca inca sunt acolo, in fiecare dimineata. Multumesc!
 
 
Cred ca anul acesta am sa incerc niste exercitii de sinceritate cu ai mei. Cu mama mea draga, careia mereu uit sa-i multumesc, si sa-i spun cat de multa nevoie am de ea, ca nu-mi imaginez viata fara ea… Cu tata, pentru ca mereu discutam politica sau afaceri, “taticule”, si niciodata despre ceea ce e important… Sa le spun, nu doar in gand, cat de mult le doresc sa ramana sanatosi, sa fie fericiti, cata recunostinta le port pentru ca m-au facut om. Si ca-i iubesc.
Better late then never, they say…
 
 
Craciun fericit! Va pup cu tot dragul, ca intotdeauna!
Nu uitati sa-i trimteti un gand bun Alexandrei, are mare nevoie de el!
 
 

Etichete: personal

 
 
Alex, colegul meu Alex, omul de la care eu am pretentia ca ma cunoaste, ma chestiona zilele trecute despre un link pe care il am in blogroll. “Hai, ma, de ce l-ai pus pe-ala care vinde pitici de gradina?!”. Eu, ceee, nuu, e ala cu galeti de tzatze! …ce, cine? …ala cu noi punem cul in testicul, am luat noi un link mai demult de pe blogul lui, remember?! E exceptional, scrie si in Catavencu. Nu. Deci bine.
 
Pentru edificare, iau la intamplare un fragment din blogul lui Radu (Piticigratis.com). Ok, nu l-am luat la intamplare, puteam sa aleg ceva din posturile despre campania “Mai mult verde”, foarte bune, dar nu.
 
 

Exista doua tipuri de barbati: Aia care venereaza femeia, şi aia care o fut.

Just, oricarei femei ii place sa aiba un lingau care o ridica pe un piedestal, ii scrie poezii, şi se uita la ea ca la o zeita, aşa moale şi talamb. Dar ala nu o fute. Niciodata nu o sa o futa. O fute marlanul pe care-l doare in cur.

Pentru ca femeia nu vrea un mascul sensibil, care sa işi dedice existenta spirituala fiintei ei. Vrea un nesimtit leneş, care se scarpina la coaie in public, nu-i ia nici un rahat, decat bani din portofel ca sa iasa la bere cu prietenii, nu-i face nici o declaratie, o trateaza ca pe o bucata de carne, şi de ziua ei ii spune ca se duce sa se vada cu “o amica”, pentru ca n-are chef de vrajeli tipice.

De ce vrea femeia un asemenea mascul ? Simplu! Ca sa-l transforme intr-un lingau dedicat fiintei ei care-i scrie poezii şi se uita la ea ca la o zeita. Daca vine unul direct aşa la ea, n-are nici un farmec. Vrea satisfactia aia ca pizda ei a transformat tractoristul in boem. Ca l-a facut pe ala pe care-l doare in pula sa invete constelatiile ca sa aiba ce sa-i arate ei pe cer cand se tin in brate noaptea in parc.

Corect, e mai satisfacator sa iei ceva de cacat şi sa il faci exact cum vrei tu, decat sa iti vina la nas direct cum vrei. Dar, mica problema e ca de obicei nu iti iese. Nu poti sa faci din cacat bici mereu. Şi de-aia femeia are un ciclu foarte interesant de existenta. Sta cu un nesimtit indiferent o perioada, incearca sa-l schimbe, vede ca nu-i iese, renunta la el şi se duce la fraierul care o venereaza (toate femeile au unul), DAR NU SE FUTE CU EL! Doar se plange ca barbatii sunt porci şi ca ce fain e el, ca nu e aşa, şi ca o sa faca o femeie fericita intr-o buna zi, dar nu pe ea, ca sunt doar prieteni. Işi şterge lacrimile şi cauta alt porc pe care crede ea ca il poate metamorfoza in fat-frumos.

 
 
Radu crede ca 90% dintre cititorii lui sunt barbati, pentru ca femeile se tem de cuvantul pula. Radu se inseala. Femeile observa tot, din umbra, si pun la cale un plan. Se va reinstaura matriarhatul, pentru ca toti isi vor da seama ca femeile sunt rasa superioara. Barbatii vor deveni asa cum au fost odata, demult, buni la muncile fizice si pentru insamantare. Pentru ca femeile sunt bune, blande, evita conflictele si vor sa salveze pamantul. Dumnezeu va fi, asa cum a fost dintotdeauna – Dumnezeita.
Iar rugaciunile vor incepe cu “Mama noastra, care esti in ceruri, care ne iubesti neconditionat si ne sprijini in toate cele…”. Femeile sunt mame, tatii au pretentii si asteptari. I rest my case.
Si se intampla deja, doar ca rasa inferioara nu s-a prins inca. E prea ocupata cu conflictele.
 
 
(*pentru cei care si-au dat seama inca, textul de mai sus este un pamflet, asa cum este si site-ul lui Radu. Nu cred in egalitatea dintre sexe, ci in complementaritatea lor. Insa in societatea in care traim sunt multe nedreptati. Felul in care sunt tratate, privite si platite femeile e un capitol la care mai avem de lucrat…)
 
 
Si-as as mai fi scris, dar am incalecat pe-o sa, ca gainile s-au culcat demult, si maine e o noua zi.

Va pup cu tot dragul!

Etichete: personal