Va multumesc din suflet ca mi-ati scris, am putut raspunde doar catorva mailuri sau mesaje, asa ca va anunt pe aceasta cale ca da, sunt bine! Mi-am mai revenit…
Azi am incercat o sedinta foto improvizata cu Sasha in zapada. Normal ca nu l-a interesat aparatul foto, decat in masura in care putea sa mi-l fure, in rest ne-am pupat si ne-am tavalit prin zapada, asa ca majoritatea pozelor arata asa :
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dar tot am reusit sa-i fac o poza din care sa se inteleaga ceva El e uriasul meu cu ochii blanzi si suflet de copil
 
 

 
 
In caz ca n-ati vizitat inca galeria, cam astea sunt proportiile
 
 

Va pup cu tot dragul!

Etichete: personal

 
 
Sunt ingrozitor de obosita, fizic, psihic… mai ales psihic. Si mi-e scarba. Stiu, v-am obisnuit cu scrieri deloc extremiste, dar aleg sa exorcizez sila pe care o simt in momentul asta scriind despre ea.
 
Sunt cateva categorii de oameni de care mi-e mila si sila in acelasi timp in momentul asta. Mi-e mila de oamenii ce au o slujba atat de ingrata incat a trebuit sa filmeze si sa fotografieze inmormantarea lui Toni. Mi-e mila de baiatul cu geaca rosie care filma in plonje in groapa. In groapa. Imagini pe care poate le-ati vazut la televizor. Sunt convinsa ca nu e vina lui. Nu-l pot intelege pe corespondentul care raspundea cu voce tare indicatiilor din regie in timpul slujbei, asa cum nu pot intelege blitzurile hulpave din capela. N-au nici o vina oamenii astia. Dar mi-e atat de scarba de halul in care a ajuns mass media in Romania. Da, oamenii au curiozitati morbide, insa alti oameni sufereau dupa un copil, dupa un frate sau dupa un prieten. Cred ca ar fi fost in regula sa li se respecte durerea. Se vinde?? TOTUL se vinde? Unde se trage linia? A cui e responsabilitatea? Cine este de vina ca nu mai exista pic de bun simt?
 
 
O alta categorie de oameni pe care in clipa asta i-as scuipa sunt aceia care simt nevoia de “confirmari”. Cliseul spune ca este vorba numai despre barbati, numai ca nu e adevarat, si femeile se fac vinovate de asta in aceeasi masura. Le-am mai dedicat pe acest blog un text, cel al Ilenei Vulpescu, dar revin. E mult prea bland, prea demn, prea resemnat ceea ce a scris marea doamna. Eu nu sunt o doamna. Si scuip pe aceia care isi bat joc de altii, care ii fac sa se indragosteasca, doar ca sa-si dovedeasca faptul ca pot. Nu ii intereseaza de celalalt, nu au nici un gand, doar se “joaca”. Uneori, vina e impartita. Alteori, pradatorul de clasa isi oblojeste nesigurantele ademenind, promitand, prefacandu-se ca iubeste pana la cer si inapoi, pana cand victima le cade in plasa. Pradatorul e satisfacut. Nu mai doreste nimic, si-a atins scopul. Victima sangereaza. Uneori rana nu se inchide niciodata…
 
Toni a iubit o femeie. Nu stiu daca rana lui a apucat sa se inchida… Simt compasiune, incerc sa simt compasiune si pentru ea, nu doar pentru el. Viata mi-a demonstrat, de fiecare data cand am urat sau am respins cu inversunare ceva, ca nu exista doar alb si negru, ci doar nuante de gri. Ca ea sunt multe, pradatoare in cautare de confirmari. Ca el poate ca sunt si mai multi, indragostiti idealisti…
 
Rezolvati-va problemele, oameni buni. Stiu ca e greu, de-asta am spus ca simt si compasiune, dar scarba predomina. Din punctul meu de vedere, nu idealistii sunt cei care pierd cel mai mult… Poate ca ma insel eu, poate ca intr-adevar nu exista “good guys” si “bad guys”, insa asta e ce simt acum.
 
 
Titlul nu-mi apartine, ii apartine Simonei. Toni nu mai e aici… Odihneste-te in pace, prieten drag, venim si noi… Ca si de-aia mai plange lumea, doar stii
Si multumesc pentru ultima farsa, ai vazut ca radeam ca prostii, printre lacrimi, cocotati pe lespezile mormintelor… Am ras printre lacrimi, asa cum fac si acum… Puteam sa jur ca am auzit o voce pitgaiata, catre conovaru si angel, “ce pula mea plangeti ma ca prostii?!” Asa ca n-am avut alta optiune decat sa radem ca prostii, stiu ca te-ai bucurat.
Ramane intre noi, n-o sa povestesc aici pe blog chiar tot…
Te pup cu tot dragul, multumesc pentru tot!
 
Va pup si pe voi cu tot dragul, sa aveti un weekend frumos, ne vedem luni!

Etichete: personal

 
 
Mi-a cerut Pusa, draga de ea, un articol pentru cei de la Diva, despre Craciun. Cel mai frumos Craciun, ceva de genul asta. Si doua fotografii, cu bradul, una de cand eram mica, si alta din zilele noastre. Ma rog, nu s-a mai materializat nimic, pentru ca se pare ca “vedetele” au trimis poze la calitate proasta. Ale mele au o calitate satisfacatoare, si… o poveste.
 
 

 

 
 
Eei, dragii babei, in prima poza aveam doi anisori si jumatate, si, din cate imi amintesc, imi era tare teama ca o sa-mi fure cineva papusa. Plus ca eram in casa alor mei, alta mare problema. Pe mine m-a crescut bunica mea, am stat numai cu ea pana pe la cinci ani, apoi ne-am mutat si cu parintii mei. Nu le fac vreo vina, stiu acum ca trebuiau sa munceasca, insa nu stiu daca isi dadeau seama cat de traumatizant este pentru un copil sa il iei din singura casa pe care o cunoaste.
 
 
Ne-a luat ani de zile sa ne imprietenim. Pentru mine, bunica era mama, Onyu in ungureste. Pe mama am descoperit-o si am iubit-o dupa aceea, pe la zece ani, iar pe tata, dupa douazeci. Better late then never, they say…
Nu suntem o familie foarte afectuoasa, nici fizic, nici verbal. Asa ca ma surprind de multe ori zambind in sinea mea, pentru ca ii privesc uneori, pe furis, cu atata dragoste… Desi nici acum nu stiu sa pun in cuvinte ceea ce simt. Uite ca am sa incerc acum : ii iubesc din tot sufletul. Stiu ca au facut cat au putut ei de bine, si mai stiu ca ma iubesc si ca sunt mandri de mine.
 
 
Se spune ca bunicii sunt altfel. Ca sunt mai ingaduitori, ca sunt mai afectuosi… Nu stiu cati copii au avut parte de o bunica ca a mea. Imi amintesc de mirosul de paine calda si de cafea cu lapte, de cate prostii am facut cand eram mica (i-am dat cu scaunelul in cap, i-am indepartat prietenele, i-am spart ochelarii, am ajuns la urgenta de cateva ori, as putea sa scriu pana maine…).
Imi amintesc povestea pe care mi-o spunea in fiecare seara, aceeasi poveste de care nu ma mai saturam. Statea cu mine in parc plangand, pentru ca era un frig ingrozitor, si eu nu mai vroiam sa plec… Ore intregi… Ma opresc aici. Stiu ca ma vegheaza de sus, din cer, Onyu a mea.
 
 
A doua fotografie este facuta la trei zile dupa ce am divortat. Bunica mea se stinsese din viata de sfantul Nicolae, pe 6 decembrie. La doua saptamani dupa ce aflase ca divortez. Nu stiu daca a murit de inima rea, sau pur si simplu asa a fost sa fie. Doar ca intre timp, invatasem sa “zambesc frumos la cadru”. Ca e ipocrizie, ca asa trebuie, sau ca te ajuta lucrul asta sa mergi mai departe… habar n-am. Ideea e ca asta inveti. Nu conteaza cum te simti, nu conteaza ce e in sufletul tau. Atunci cand “merge camera”, iti pui si masca. Pentru ca pe cel de acasa nu-l poti impovara cu problemele tale. Nu e cinstit. Sonia, fetita lui Alex, se zbatea intre viata si moarte acum doi ani, iar el era zi de zi la matinal. “Vesel”.
 
 
Si totusi, este cat de ironic ca o poveste despre cel mai frumos Craciun, avea sa fie ilustrata cu doua fotografii de la cele mai ingrozitoare Craciunuri pe care le-am trait vreodata?
Show business. The best business in the world. Mda.
 
 
Ai mei au strans randurile atunci, ca intodeauna. Ne-am sustinut unii pe altii, cred ca a fost primul moment cand m-am simtit cu adevarat adult, pentru ca a trebuit sa uit ca imi pierdusem bunica, si s-o ajut pe mama. Tata a fost printre singurii oameni pe care m-am putut sprijini cu adevarat in perioada aceea. (…mai este cineva, un om, care face parte din familia mea extinsa. Multumesc din tot sufletul! Nu am uitat.) Am plans-o pe bunica mea mult mai tarziu. Si i-am multumit lui Dumnezeu cand s-a incheiat anul de gratie 2005.
 
 
Iata-ma la final de 2009. A fost un an bun. Am intalnit o mana de oameni pe care ii iubesc, iar cei pe care ii iubesc mi-au ramas alaturi… Cativa dintre cei care imi erau aproape au plecat. Nu era locul lor langa mine.
 
Si v-am intalnit pe voi! Va stiti voi care sunteti… Recunosc ca nu ma asteptam. Eu, care-s aiurita, si din punct de vedere al imaginii, si cum vreti voi, sa strang pe blogul asta si pe mailul meu atatia Oameni. Voua vi se datoreaza faptul ca inca sunt acolo, in fiecare dimineata. Multumesc!
 
 
Cred ca anul acesta am sa incerc niste exercitii de sinceritate cu ai mei. Cu mama mea draga, careia mereu uit sa-i multumesc, si sa-i spun cat de multa nevoie am de ea, ca nu-mi imaginez viata fara ea… Cu tata, pentru ca mereu discutam politica sau afaceri, “taticule”, si niciodata despre ceea ce e important… Sa le spun, nu doar in gand, cat de mult le doresc sa ramana sanatosi, sa fie fericiti, cata recunostinta le port pentru ca m-au facut om. Si ca-i iubesc.
Better late then never, they say…
 
 
Craciun fericit! Va pup cu tot dragul, ca intotdeauna!
Nu uitati sa-i trimteti un gand bun Alexandrei, are mare nevoie de el!
 
 

Etichete: personal

 
 
Alex, colegul meu Alex, omul de la care eu am pretentia ca ma cunoaste, ma chestiona zilele trecute despre un link pe care il am in blogroll. “Hai, ma, de ce l-ai pus pe-ala care vinde pitici de gradina?!”. Eu, ceee, nuu, e ala cu galeti de tzatze! …ce, cine? …ala cu noi punem cul in testicul, am luat noi un link mai demult de pe blogul lui, remember?! E exceptional, scrie si in Catavencu. Nu. Deci bine.
 
Pentru edificare, iau la intamplare un fragment din blogul lui Radu (Piticigratis.com). Ok, nu l-am luat la intamplare, puteam sa aleg ceva din posturile despre campania “Mai mult verde”, foarte bune, dar nu.
 
 

Exista doua tipuri de barbati: Aia care venereaza femeia, şi aia care o fut.

Just, oricarei femei ii place sa aiba un lingau care o ridica pe un piedestal, ii scrie poezii, şi se uita la ea ca la o zeita, aşa moale şi talamb. Dar ala nu o fute. Niciodata nu o sa o futa. O fute marlanul pe care-l doare in cur.

Pentru ca femeia nu vrea un mascul sensibil, care sa işi dedice existenta spirituala fiintei ei. Vrea un nesimtit leneş, care se scarpina la coaie in public, nu-i ia nici un rahat, decat bani din portofel ca sa iasa la bere cu prietenii, nu-i face nici o declaratie, o trateaza ca pe o bucata de carne, şi de ziua ei ii spune ca se duce sa se vada cu “o amica”, pentru ca n-are chef de vrajeli tipice.

De ce vrea femeia un asemenea mascul ? Simplu! Ca sa-l transforme intr-un lingau dedicat fiintei ei care-i scrie poezii şi se uita la ea ca la o zeita. Daca vine unul direct aşa la ea, n-are nici un farmec. Vrea satisfactia aia ca pizda ei a transformat tractoristul in boem. Ca l-a facut pe ala pe care-l doare in pula sa invete constelatiile ca sa aiba ce sa-i arate ei pe cer cand se tin in brate noaptea in parc.

Corect, e mai satisfacator sa iei ceva de cacat şi sa il faci exact cum vrei tu, decat sa iti vina la nas direct cum vrei. Dar, mica problema e ca de obicei nu iti iese. Nu poti sa faci din cacat bici mereu. Şi de-aia femeia are un ciclu foarte interesant de existenta. Sta cu un nesimtit indiferent o perioada, incearca sa-l schimbe, vede ca nu-i iese, renunta la el şi se duce la fraierul care o venereaza (toate femeile au unul), DAR NU SE FUTE CU EL! Doar se plange ca barbatii sunt porci şi ca ce fain e el, ca nu e aşa, şi ca o sa faca o femeie fericita intr-o buna zi, dar nu pe ea, ca sunt doar prieteni. Işi şterge lacrimile şi cauta alt porc pe care crede ea ca il poate metamorfoza in fat-frumos.

 
 
Radu crede ca 90% dintre cititorii lui sunt barbati, pentru ca femeile se tem de cuvantul pula. Radu se inseala. Femeile observa tot, din umbra, si pun la cale un plan. Se va reinstaura matriarhatul, pentru ca toti isi vor da seama ca femeile sunt rasa superioara. Barbatii vor deveni asa cum au fost odata, demult, buni la muncile fizice si pentru insamantare. Pentru ca femeile sunt bune, blande, evita conflictele si vor sa salveze pamantul. Dumnezeu va fi, asa cum a fost dintotdeauna – Dumnezeita.
Iar rugaciunile vor incepe cu “Mama noastra, care esti in ceruri, care ne iubesti neconditionat si ne sprijini in toate cele…”. Femeile sunt mame, tatii au pretentii si asteptari. I rest my case.
Si se intampla deja, doar ca rasa inferioara nu s-a prins inca. E prea ocupata cu conflictele.
 
 
(*pentru cei care si-au dat seama inca, textul de mai sus este un pamflet, asa cum este si site-ul lui Radu. Nu cred in egalitatea dintre sexe, ci in complementaritatea lor. Insa in societatea in care traim sunt multe nedreptati. Felul in care sunt tratate, privite si platite femeile e un capitol la care mai avem de lucrat…)
 
 
Si-as as mai fi scris, dar am incalecat pe-o sa, ca gainile s-au culcat demult, si maine e o noua zi.

Va pup cu tot dragul!

Etichete: personal