Arhivă pentru octombrie, 2009

Paris, mon amour

 
…mais non. V-am spus ca n-o sa va placa, dar scriu oricum. Parisul e minunat vazut prin ochii unui turist care vine acolo pentru prima data. E splendid, totul este aproape perfect din punct de vedere estetic, maretie cat vezi cu ochii, si, da, o atmosfera boema, un “je m’en fiche”-ism care te cuprinde din momentul in care ai ajuns acolo. Problema apare in momentul in care te duci pentru a doua, a treia sau pentru a zecea oara, sau cand te duci sa traiesti acolo. Dar pana sa intru in miezul ei, cateva instantanee de fericire.
 
 
 
 
normal_les-rues-de-paris-72
 
 
 
 
\
mickey_minnie_disneyland_small
In primul si in primul rand, iertare atat maretilor arhitecti care au construit Parisul, cat si snobilor care nu au vrut “oroarea de mucava” in orasul lor – pe primul loc sta Disneyland. Ce vreti, si mama remarca acum cateva zile ce bine e sa ramai copil.
 
Da mama, iti multumesc din suflet ca m-ai dus acolo in ‘93. Desi aveam doar bani pentru intrare, si pentru mancare de la fast food. Imi amintesc ca am venit acasa cu o punga plina cu pliculete de maioneza, ketchup si mustar – ni se parea ceva nemaintalnit, cum stateau acolo, pe carucior, si nu le lua nimeni. Toata lumea isi lua un doar cate un plic, doua, si erau frumoase, cu rosu, cu galben si cu albastru, si cu Mickey si cu Minnie pe ele. Nici nu am mancat din ele, atat de frumoase erau. Poate ca erau fermecate, ca tot ce se intampla in Disneyland.
 
 
 
 
Cred ca parte din motivul pentru care am ramas copil in suflet, este ca m-ai dus acolo atunci. Inca unul din nenumaratele lucruri pentru care am tot uitat sa-ti multumesc…
thumper
 
 
Am dus-o anul asta pe mama in restaurantul lui Walt Disney, unde am mancat tot ce am vrut, fara sa ne uitam cat costa ceva. Si nici n-am luat pliculete de maioneza acasa. Nu de alta, dar ne-au adus sosurile in niste boluri mici, si n-aveam cum. L-am luat insa pe Bocanila – o amintire a acelui Bocanila, minuscul, pe care mi l-a cumparat in primul an cand am fost acolo…
 
Ma bucur ca inca pot vedea parcul prin ochi de copil. Ceea ce va doresc si voua :D
 
 
 
 
 
 
Am vrut sa va povestesc despre alte momente fericite, insa imi dau seama acum ca amintirea lor s-a estompat atat de tare…
 
Nu mai pot vedea Parisul asa, nu dupa toate cate le-am trait acolo. Merg la Notre Dame, aprind o lumanare, mereu ma izbeste frumusetea cladirii Operei si a podului Alexandre III, maretia bulevardelor, dar… cam atat. Destinatiile clasice le stiti deja, biserica Sacre Coeur si place du Tertre, Luvrul si gradinile Tuileriles, Versailles… Insa daca mergeti acolo pentru prima data, undeva in apropiere de Notre Dame se afla Sainte Chapelle. E un loc care mie mi-a placut foarte mult, in fotografia de mai jos este La Chapelle Basse. Merita vizitata si Conciergeria, inchisoarea Mariei Antoinette, cartierul animalelor de vizavi, si, daca aveti mai multa vreme, Fontainebleau, castelul lui Napoleon.
 
 
800px-Ste_Chapelle_Basse_s
 
 
Sunt foarte subiectiva cand vine vorba de Paris si de francezi, pentru ca am trait acolo, ii cunosc. Un portret foarte haios le face Stephen Clarke in “Un an de merde”. Cam asa a fost si pentru mine. Francezii au multe defecte, dar cel mai mult cred ca ma deranjeaza ca sunt… meschini, asta e cuvantul. Oricum au atitudinea aia superioara, de popor care a fost imperiu, pe care o au si italienii, austriecii, si toti ceilalti. Cred ca e ceva ce le ramane in codul genetic. Numai ca la ei e cuplata si cu putinatatea despre care vorbeam, si rezulta o combinatie foarte proasta. O femeie dintr-o brutarie si-a dat seama ca sunt straina, si a incercat sa ma insele cu un euro. I-am spus doar “madame…”, a ridicat privirea, si am vazut ca in ochii ei ca stia ce facuse, si ca nu-i parea rau. Ii parea rau ca imi dadusem seama.
 
 
Imi amintesc ca anul trecut, statem intr-un restaurant. langa doi americani, care clar erau pentru prima data acolo. Discutau entuziasmati, cu harta in mana, iar eu m-am uitat la ceas. A trecut o jumatate de ora pana a venit cineva sa le ia comanda.
Ei nici n-au bagat de seama, eu ma amuzam in sinea mea.
 
 
Si tot anul trecut, am facut o criza de nervi epocala intr-un Pizza Hut. Fusesem tot cu mama, pentru o investigatie medicala. Am lasat-o dupa amiaza la hotel, si am iesit sa iau ceva de mancare, usurata ca nu are nici o problema de sanatate. Nu apucasem sa mananc in ziua respectiva, plus ca statusem cu sufletul la gura pana venise rezultatul analizelor. Am asteptat zece minute sa-mi ia comanda, am schimbat masa cu una mai vizibila. Peste alte trei, vine. “Va rog frumos sa va grabiti, stau de mai mult de zece minute…” Pai nu stati de zece minute, ca v-am vazut… A, deci m-ai si vazut, deja ma apucasera nervii. Il trimite pe un nene, care parea un fel de sefulet, sa-mi ia comanda. Peste alte cinci minute. Spumegam usor, incep sa-i spun ca vreau un amarat de bol de salata si niste paste. La care el, dar stiti ca salata e 7 euro 90? Am reusit sa leg jumatate de fraza in franceza, dupa care am luat-o pe engleza. Crescendo allegro. Nici nu stiu de ce, ca vorbesc mai bine franceza. Probabil ca ‘why the fuck’ suna mai bine in engleza. In unsprezece minute pe ceas, mancasem, platisem si plecasem. M-au servit ca pe o femeie scapata de la azilul de nebuni. Happy happy joy joy, motherfuckerz :D
 
 
Despre anul meu petrecut acolo… sunt multe de povestit. Plangeam in fiecare zi, uneori la telefon, alteori singura in camera. Nu m-am intors dintr-o mandrie prosteasca, astazi cred ca as face-o. Pentru ca eram studenti romani, ne-au repartizat in cel mai jegos camin, un fel de ghetou de fapt. Baile si dusurile erau la comun, bucataria la fel, femeia de serviciu refuza sa vina sa faca curatenie. Am trait o scena parca desprinsa din “Trainspotting” acolo. Intr-una dintre primele zile, am intrat intr-o cabina de toaleta, care era tapetata de sus pana jos de… tampoane externe folosite.
Pe hol se spargeau sticle si se fuma marijuana. Peretele exterior al camarutelor avea cativa centimetri, iar patul era lipit de el. Frig al naibii.
In campus erau violuri, ziua in amiaza mare, numai studente straine. Asta e, am supravietuit.
 
Gasisem pana si un sistem prin care umblam la panoul electric, de unde se regla apa calda, sa pot face un dus cu apa calda, nu calaie. Si aveam cabina “mea” de dus, unde daca apasai butonul consecutiv de cinci, sase ori – curgea apa timp de 30 de secunde. Ce mai, sa tot fii student cu bursa in Franta… Sunt constienta ca poate exista o mare doza de nerecunostinta in ceea ce spun, poate ca alt copil s-ar fi bucurat – bursa asta iti dadea dreptul sa ramai acolo, am impresia. Dar de ce ar vrea cineva, oricine, sa indure asa ceva?
 
Am avut ocazia sa ma intorc pentru cateva zile, intr-o mini-vacanta, si n-am facut-o, pentru ca stiam ca n-aveam sa ma mai urc in avionul catre Paris.
 
Insa, de-atunci, de fiecare data cand ma intorc in tara cu avionul, imi vine sa ma pun in genunchi si sa pup pamantul.
Nu glumesc. Atunci cand am ajuns, in clipele alea, chiar as fi facut-o fizic, m-as fi pus in genunchi si as fi sarutat pista aia, numai ca mi-a fost jena de ceilalti calatori…
Acum e mai mult ceva mental – “va rugam sa va puneti centurile de siguranta”, vad deneul pe geam, si simt … ACASA.
 
 
Ma mai enervez, imi mai pun poalele in cap, dar nu, nu emigrez.
E bine acasa.
 
minre

Etichete:

Obama, Osama and yo mama

 
Deci Obama a castigat premiul Nobel pentru pace. Si m-am gandit sa sparg si eu doua seminte pe marginea subiectului, si intreb: de ce? Ca n-a trecut un an de cand l-au “inscaunat”. Asa ca si daca ar fi vrut sa schimbe ceva, n-ar fi reusit. In fiecare seara citesc pe Rompres despre inarmarea Chinei si a Coreei de Nord, despre copiii care inca mor in Afganistan, despre rachetele pe care le lanseaza Iranul si asa mai departe.
 
 
M-am uitat pe lista fostilor castigatori, e intr-o companie selecta. Martin Luther King, Maica Tereza, Nelson Mandela, Dalai Lama… Papa Ioan Paul al doilea si Mahatma Gandhi nu sunt pe lista, organizatorii si-au cerut scuze din cate stiu, cel putin in cazul lui Gandhi. Deci nu e nicidecum un premiu “de incurajare”, asa cum prost isi dadea cu parerea un analist de la noi (m-am saturat pana peste cap de nenii astia care vorbesc vorbe). Si-atunci care-i ideea cu Obama?
 
 
Poate ca intr-adevar s-au bucurat atat de tare ca nu mai e George W. Bush, incat au spus, hai ma, sa-i dam lu’ asta un premiu, ca poate il incurajam sa n-o ia pe urmele aluilalt (mai tineti minte cand si-a multumit lui insusi? aici e alta inregistrare haioasa cand i-a cazut din nou prompterul). Georgica dabaliu ne-a innebunit cu osama pana cand n-am mai stiut de noi, apoi a trecut legea care se numeste Patriot act. Urmarea e ca in America nu mai poti sa tragi un vant fara sa se stie, si sa ramana undeva o inregistrare drept marturie. Osama e ok, e bine mersi la el acasa. Asta daca exista cu adevarat.
 
 
Si Obama e ok. Iar discursul lui e induiosator pana la lacrimi. Numai ca, din nefericire, si pentru el, si pentru noi, presedintele Statelor Unite face parte dintr-un sistem. Un sistem bine pus la punct, unde exista interese materiale, ca in orice alta tara. Un sistem care n-o sa-l lase sa schimbe absolut nimic. Mi-e greu sa cred ca Obama e atat de naiv incat sa nu-si dea seama de lucrul asta, asa ca intuiesc ca mananca rahat cu polonicul.
 
 
“O sa fie pace, o sa fie bine, caprioarele vor zburda libere pe campii, si noi, noi n-o sa mai avem nici o problema pe lumea asta!…” Da, da’ putem sa ne vindem si noi armele in Orientul mijlociu si uraniul si sa ne continuam toate biznisurile pe care le avem pe-acolo?! Nu de alta, dar vezi sa n-o iei usurel spre casa, ca JKF, de exemplu… A, pai… da, cred ca da, sigur ca puteti.
Yes we can!
 
 
Semnalul pe care l-au dat cei de la Oslo e ingrijorator, dupa parerea mea. Cei din mass-media l-au prezentat pe Obama drept ingerul care va salva America de toate relele imaginabile si inimaginabile. Si americanii au crezut, ca asa sunt ei, mai copii… Insa faptul ca si nenii astia din parlamentul Norvegiei au ales sa intareasca imaginea asta spune multe. De ce, ramane de vazut… Intuiesc eu cate ceva, dar o sa spuneti ca duc teoria conspiratiei prea departe, asa ca ma abtin. Intrebati-l pe domnul goagle, goagal, ptiu, gugal – despre noua ordine mondiala.
 
 
Va pup, sa aveti un weekend frumos!

Etichete:

Despre coincidente

 
Astazi vreau sa va scriu despre “semne” si despre o carte, “Profetiile de la Celestine”. E minunata – daca va iese in cale, nu ezitati. Puteti sa cititi mai multe despre ea pe blogul lui Dragos Roua. Una dintre “profetii” ne spune ca nimic nu este intamplator, ca semnele sunt mereu acolo. E suficient sa fim atenti, si le vom vedea.
 
 
Traiesc o viata destul de haotica, si observ mult prea rar miracolele si coincidentele. Insa stiu ca de fiecare data, dar absolut de fiecare data cand am vrut sa renunt la matinal, am primit un semn. Apare, ca din neant, un necunoscut, care ma face sa ma razgandesc. Mi s-a intamplat de destule ori ca sa-mi dau seama ca nu sunt doar simple coincidente.
 
 
Acum un an si jumatate, intrasem intr-un anticariat, si m-a recunoscut doamna de acolo. Am simtit-o atat de emotionata, asa de bucuroasa ca ma vede, ca m-a scos din starea mea. Intrasem acolo in disperare de cauza, plecasem fara tinta de la studio, si am ajuns la sala Dalles… Bodoganeam in sinea mea ca nu mai pot, ca n-are rost, ca toate astea nu duc nicaieri. Ca ma lupt cu morile de vant…
 
 
Am avut zilele acestea cam acelasi discurs interior. Uitasem de “semnul” care imi este trimis de fiecare data, asa cum uit sa multumesc pentru multe lucruri pe care le-am primit. Si stateam in fata postului, dupa emisiune, la asa-zisa sedinta informala, care de multe ori e doar o criza de ras continua, cand am auzit ca ma striga cineva dintr-o masina. Era o fata frumoasa, cu ochii verzi si parul roscat, statea in spate cu fetita ei de doi anisori, iar sotul conducea.
 
 
Nu mai tin minte ce mi-a spus. Ca ii place emisiunea, ca sunt haioasa (eu?!), ca sa nu ma schimb, chiar nu mai stiu exact ce a zis si nici nu e relevant. Stiu doar ca mi-a venit s-o imbratisez, si ca se facuse verde semaforul, masina se pusese in miscare, iar ea inca imi mai ura multe lucruri de bine. Incep, incerc sa ma calmez. Multe argumente pe care mi le-am adus in trecut nu mai functioneaza…
 
 
Poate ca framantarile mele sunt acelea ale unui copil rasfatat, care nu stie sa aprecieze ce are, in loc sa se intristeze sau sa se enerveze pentru ceea ce nu are. Imi doresc sa scriu aici tot ce e in sufletul meu in momentul asta, insa… nu pot. Nu pentru ca ma feresc de voi, stiu cine sunteti si-mi sunteti dragi cu totii. Va cunosc, am inceput sa va cunosc. Stiu ca sunt si oameni care intra aici ca sa aiba ce barfi, lucrul asta chiar nu ma intereseaza. Numai ca sunt unele adevaruri care sunt de nespus.
Si… cam doare.
Iar semnele nu au incetat.
 
Multumesc, fata frumoasa. Nu ai idee cat de mult au insemnat cuvintele tale astazi…
 
In weekend am sa scriu ceva mai vesel, promit. Va pup cu tot dragul,
Irene.
 
 
quote,poster,quotes,book,books,words,of,wisdom-10a0173579806795565aca0a465cb275_h

Etichete: ,

Rapunsuri

 
Ha, uite ca am avut ceva timp sa va scriu! Promit ca raspund cat de curand si celor care mi-au scris pe mail…
 
 
Pentru drstoica: da, si eu cred ca problema este in primul rand a autoritatilor. Pentru ca oamenii se schimba foarte greu… Legi ar fi, numai ca nu se aplica. Eu nu pot sa ma supar pe un om pentru ca e prost sau ca nu-i pasa, dar pot sa ma supar cand vad ca pe acela care ar trebui sa-i atraga atentia ca nu e bine ce face il doare in cot.
 
Ma bucur ca ti-a placut fotografia mea, am avut un moment de inspiratie… Si da, era pace la unele manastiri din Bucovina, insa acolo unde am facut poza era atat de multa lume, incat cu greu puteai simti liniste. Voronetul mi s-a parut un fel de Disneyland.
 
 
Pentru baixinho : am scris in postul anterior ca da, ma regasesc in textul acesta, altfel nu l-as fi transcris. Cred ca sunt putine femei care sa nu fi simtit asta, macar o data in viata. Sau poate ca nu-s multe, ci doar cateva fericite, care au reusit sa se “trezeasca”. Sa ne intelegem, nu ma refer aici numai la barbatii insurati, ci si la aceia fara disponibilitate afectiva si fara constiinta faptului ca fac rau. Mult prea mult rau. Unor oameni care nu merita lucrul asta. Am sa ma opresc aici, ca ma apuca nervii. Am auzit prea multe povesti atat de triste, incat imi vine sa tin o prelegere.
 
 
Pentru adicop : Cel de Sus are blog?! Eu stiam doar despre cronica akashica, dar poate ca la asta te refereai :D
 
 
Pentru corinamirea: ma bucur ca ti-a placut Ileana Vulpescu, am sa incerc sa mai transcriu pe blog texte care mi-au placut, numai ca stau destul de prost cu timpul. Iti recomand o carte, din alt registru – “Minunata lume noua”, de Aldous Huxley.
 
 
Pentru Katharrina : bine te-ai reintors! Daca mai multi oameni ar intra in librarii, sunt convinsa ca viata pe pamant ar arata cu totul altfel…
 
 
Pentru ela : Multumim! Despre mizeria ce domneste in tara asta m-am saturat pana peste cap. Imi iubesc tara foarte tare, dar pur si simplu ne batem joc de ea.
 
 
Pentru camelcutza : nu am cum sa evit zona aia, tata locuieste acolo. Dupa ce am postat pe blog, am auzit atatea povesti de groaza legate de cei de la politie, incat m-am convins ca intuitia mea a fost corecta. N-aveam ce sa caut la ei.
 
 
Pentru Dan Razvan Popa : sa discut rational cu brutele alea, ar insemna sa presupun ca poseda macar un strop de ratiune. Deci nu.
Dar refuz sa traiesc in frica, si am sa gasesc o solutie. Desi permisul de port-arma nu cred ca e cea mai fericita. Ma mai gandesc…
 
 
Pentru chris : Exact la asta ma gandeam cand am scris ca nu e bine sa ai o arma la tine. Ceasu’ rau, pisica neagra, autoaparare, da’ martori aveti? Pai nu… Atunci bine, don’soara, dosar penal. Sau mai rau. Mai ales ca in momentele alea chiar nu gandesti rational, nu ai cum.
 
 
Pentru bbiii : Da, sunt vai de capul lor. Am aflat ca sunt bodyguarzi si ca isi fac veacul in zona Eroilor – Drumul Taberei. L-am intrebat pe colegul meu daca a reusit sa le arate macar un semn obscen, si mi-a spus ca era cu Tico :D (asta apropo de kktul de audi si de kktul de matiz :P )
 
Pe de alta parte, nu le doresc nimic rau. Cred ca am reusit sa-mi raspund singura de ce trebuie sa existe si astfel de oameni… poate pentru ca noi sa intelegem cum NU trebuie sa fim. Eu cred cu tarie ca toti suntem copiii lui Dumnezeu, si ca in fiecare dintre noi exista “bine”. Suflet. Doar ca unii aleg sa-l ignore. Dar vor ajunge si ei “acolo”… intr-o zi cu soare.
 
 
Pentru vali : Ma bucur ca te uiti la emisiune! Multumesc pentru ce mi-ai spus… In alta ordine de idei, sper sa fie singura experienta de genul asta…
 
 
Pentru Cristina : stiu ca scriu haotic uneori, am scris in dimineata zilei cu pricina. Pe scurt, au incercat sa ma atace niste bajeti de bajeti cu cutitele, asta e toata povestea.
 
 
Pentru daniel voicescu : da, postul e scris “la cald”, la ora 5 dimineata. Si eu cred ca nimic nu este intamplator, ca toate au un scop si un sens. Apropo de societatea in care traim, si de intrebarile mele, am gasit zilele trecute un citat (imi pare rau ca nu am retinut autorul, dar am rezonat profund cu ceea ce a spus) : “Este oare un semn de sanatate sa te adaptezi unei societati bolnave?”. Eu spun ca nu.
 
In legatura cu CV-ul meu, nu esti primul care ma intreaba lucrul asta. Am facut ASE-ul, si apoi masterul, care a fost foarte greu. Am terminat printre primii (lauda-ma gura). Dupa care m-am intrebat ce avea sa urmeze. Soarta a facut sa nu am nici o problema din punct de vedere material, asa ca mi-am permis sa stau deoparte si sa gandesc problema si din alte puncte de vedere. Si m-am vazut peste cinci, peste zece ani, sau peste o viata, inchisa intre patru pereti, ocupandu-ma de conturi de milioane de euro. Dar care avea sa fie satisfactia mea sufleteasca? Faptul ca aveam sa fi sporit averea mea si pe-a altora?!
 
Asa ca, desi mi-a fost greu la inceput, am ales domeniul asta din doua motive. N-am sa fiu ipocrita – cu mintea mea de-atunci, m-a atras si stralucirea, “mirajul” televiziunii. Asta paleste in primele doua luni maxim, pentru ca iti dai seama ca e o meserie ca oricare alta. Poate mai grea decat altele, pentru ca se munceste enorm, sub presiune. Trebuie sa fii in fiecare zi zambitor, indiferent de starea de spirit sau de problemele pe care le ai acasa, iar numarul celor care te judeca creste direct proportional cu cifrele de audienta. Si e o lume destul de nemiloasa, care de multe ori se ghideaza dupa alte principii decat calitatea sau performanta.
 
Al doilea motiv are legatura cu “sclipicii” mei din ochi, pe care inca ii mai am. Cand n-o sa-i mai am, am sa plec. Si scriu aici cu destula jena, pentru ca o sa sune siropos (o cunostinta chiar mi-a spus verde in fata ca nu ma crede, dar cui ii pasa, right?) M-am gandit ca poate sunt oameni care sunt tristi acasa, si ca eu o sa le aduc un zambet sau o vorba buna. Ca am sa pot ajuta pe cineva. Ca poate, intr-o zi, am sa pot schimba ceva, fie ca vorbim despre viata unui om, a unui copil, sau despre viata noastra, a tuturor. Si ca o sa fie si vocea mea auzita.
Mai greu faci asta dintr-o banca.
 
Gata, am incheiat discursul pentru presedintie. Sper sa ne mai vedem pe blog!
 
 
Pentru vali : a fost mama plecata cateva zile, si am fugit si eu cu ea :) Ma bucur ca iti place poezia, e tare frumoasa!
 
 
Pentru Daniel : sper ca stii ca, in paranoia mea dupa incident, ti-am citit scurtul comentariul : “Ia-ti pistol, si eu imi iau”, si o secunda m-am intrebat daca esti vreunul dintre gealati… Dupa care am si gandit putin… gealati, ceafa lata, Internet, blog, cratima… neaaah :D
 
 
Pentru adicop reloaded : am vaga senzatie ca nu-ti va placea cronica mea despre Paris, dar am sa incerc, in weekend, sper.
 
 
Pentru un nimeni celebru : Ori nu ti-a aparut un prim comment, ori nu am dormit eu suficient. Comentariul nu l-am inteles, blogul imi place.
 
 
Pentru Irina : Eu cred ca ar fi bine sa ne ajutam unii pe altii. Doar ca nu mi-am dat seama cum. Inca. :)
 
 
Pentru Diana Vladu : Imi pare tare rau ca ai trecut prin asa ceva! Chiar nu stiu ce ar trebui facut, la nivel global. Ca nu ii pasa nimanui. Oare chiar nu constientizeaza nimeni ca toti traim in aceeasi tara? Ce folos ca ai Rolls si case (unii si le-au luat din banii nostri, dar asta e alta discutie), daca te ataca un hot la semafor? Si apropo de politicieni – bun, aveti escorte si elicoptere, deci nu va pasa. Dar cand n-o sa le mai aveti? Asta nu va preocupa?
 
 
Emigram, vorba lui Mahna Mahna, draga mea draga. Sau stam aici si inghitim. Pana cand?
 
 
Sa aveti o zi frumoasa, va pup cu tot dragul!

Etichete: ,