Arhivă pentru categoria Blog

Despre matinal

 
 
Am inboxul plin de mailuri. Multumesc! Chiar nu ma asteptam. Am tot amanat sa va raspund, insa cineva mi-a spus ca nu e normal sa nu-mi pese. Pot sa inteleg de ce tacerea mea poate fi interpretata drept nepasare, dar nu este asa. E fix pe dos.
Nu v-am raspuns pana acum din doua motive. Primul este ca nu am un raspuns clar. Cel oficial din b1 este “deocamdata nu”.
Iar al doilea este ca mi-e foarte greu sa pun in cuvinte ce simt despre emisiune.
 
Teo spunea ca oamenii te uita daca nu apari trei luni pe sticla. Uite ca nu e asa. Am facut o treaba buna. Si nu, oamenii nu te uita asa usor, nu daca ai pus suflet in ceea ce ai facut. Asa imi place mie sa cred, desi sunt inconjurata de oameni care imi spun ca traiesc cu capul in nori. Ca sunt idealista si ca regula este ca lumea e rea. Se prea poate. Dar eu numai asa stiu sa traiesc.
 
Cred in oameni. Pana la capat. Ma bucur din tot sufletul ca nu m-am inselat in ceea ce va priveste. Si imi pare bine ca v-am facut o bucurie, ca v-am facut sa radeti, ca v-am miscat si ca v-am cunoscut.
 
Se intampla rar sa raman fara cuvinte, si asta e unul dintre acele momente.
 
Va pun cateva fragmente din interviuri, asa ma scot intotdeauna cand nu mai stiu ce sa spun.
 
 
Ce v-ati propus la matinal si ati reusit si ce nu?
Eu imi propusesem sa devin un om de televiziune mai bun si sa imi aduc contributia in a face emisiunea sa mearga. Uite ca am devenit un om mai bun per total, nu numai in ceea ce priveste meseria. Iar 710 are din ce in ce mai multi telespectatori care ne privesc cu drag. Nu exista un lucru care sa ni-l fi propus in legatura cu emisiunea si pe care sa nu-l fi infaptuit, pentru ca suntem o echipa extrem de unita, iar impreuna reusim sa mutam muntii din loc.
 
Va mai amintiti de prima zi de prezentare… impreuna?
Imi amintesc prima zi ca si cum ar fi fost ieri. Aveam emotii ingrozitoare, insa m-am mobilizat si a mers snur emisiunea. La un moment dat, Alex a facut o gluma absurda, pe care am prins-o din zbor, si ne-am dus cu ea vreo doua minute, de nu mai intelegea nimeni nimic. Era atat de fericit ca gasise pe cineva cu care sa comunice incat i se luminase fata ca unui copil care tocmai a primit o jucarie noua.
 
Care sunt ingredientele voastre imbatabile?
Faptul ca suntem o echipa. Indiferent de ce se intampla, suntem uniti. Al doilea lucru la fel de important este ca punem mult suflet in ceea ce facem. Ambele lucruri se vad si se simt pe post, primim multe mailuri de la telespectatori, care ne multumesc ca au la ce se uita dimineata. Sunt oameni care intarzie la serviciu “din cauza” noastra, altii se trezesc in zilele lor libere la 7 dimineata, sa vada ce ne mai trece prin cap (…uneori fac ochii mari cand citesc, ti-am spus ca nu sunt o persoana matinala, eu nu m-as trezi sa ma uit la televizor la ora aia, orice ar fi, dar recunosc ca imi creste sufletul cand citesc :) )
 
Ce s-a schimbat in viata voastra in cei trei ani de cand realizati matinalul B1?
In viata mea nu s-au schimbat multe, insa m-am schimbat eu ca om. Am mai multa incredere in mine. Am descoperit multe despre cine sunt. Si am trecut prin atatea in acesti trei ani ca suntem ca o familie – eu nu-i consider pe „ai mei” ca pe niste simpli colegi. Suntem o familie. Ne impartasim si bucuriile, si supararile, ne intelegem din gesturi si din priviri, si venim cu drag la munca.
 
De multe ori ma intreb ce simte telespectatorul de acasa. Daca vede ca suntem nervosi ca nu a ajuns inca invitatul. Daca se aude ca uneori ma inec de ras la vreo balba de-a lui Alex sau la vreo gluma din casca spusa de Matei. Daca simte ca ne e greu sa ajungem acolo in fiecare dimineata, si ca totusi facem emisiunea asta cu multa pasiune si daruire…
Am intalnit in b1 oameni despre care simt ca o sa-mi ramana prieteni toata viata. Cel putin asa sper eu. Si asta nu din cauza ca am muncit impreuna, sau pentru ca am trecut prin niste lucruri impreuna, ci pentru ca vad cat sunt de frumosi si de destepti.
 
 
 
Oamenii mai mint in interviuri ca sa dea bine, sa para in vreun fel anume. Eu n-am facut si nu fac asta.
Ii spuneam cuiva ca ma bucura si ma intristeaza mesajele pe care le primesc. V-am spus de ce ma bucur. Si-s trista pentru ca nu aveti idee de cat de dor imi este de voi. Mi-e dor de voi, si mi-e dor de familia mea din b1. Nu am cum sa va povestesc ce vroiau sa faca oamenii astia pentru emisiune. Nu s-a putut la vremea respectiva, dar au confirmat ce simteam deja.
 
As vrea sa va povestesc despre fiecare in parte. As vrea sa va povestesc despre doamna Nuti, despre don Cocos, despre Puffy, despre Boss, despre Dan Boerescu si despre Dan Anton, despre Matei care ne ruga sa-i dam adresa pe post, despre Cristi, despre Viorel, Luiza si Buzuru, despre Adi, despre Georgica, despre Razvan si despre Iulian, despre… Despre toti cei care au pus suflet.
Nu am sa fac asta. Dar nu am sa uit.
 
M-au tot sunat si ei zilele astea, saptamanile astea. Cel mai tare m-a impresionat Alina. Era gatuita de plans, se uita pe pozele de la petrecere. C-o fi un defect sau o calitate – ca de obicei, m-am prefacut ca nu imi dadusera si mie lacrimile, si i-am promis ca o sa ne vedem cat de curand la un suc sau la o bere. Deci daca va simtiti familie si cititi randurile astea, dati un semn. O sa ne vedem la un suc si o sa radem mult. Ca de obicei.
 
Iar voi continuati sa-mi scrieti. Doar sa stiti ca nu am nici un raspuns. Si nici nu e atat de important. Pot sa spun cu mana pe inima ca acesti trei ani au fost cea mai fericita perioada din viata mea (lasam deoparte copilaria, v-am mai povestit eu despre mirosul de cafea cu lapte…). Si pentru asta va multumesc si voua, celor de-acasa. Va multumesc din tot sufletul!
 
Sper ca vor mai urma proiecte si perioade. Ma rog, nu sunt tocmai mamicul si taticul optimismului in momentul de fata, dar sper. Nu am energia necesara acum sa concep un proiect nou, si am refuzat altul care nu imi placea. Imi permit luxul sa nu fac parte din ceva in ce nu cred. Nu fac asta pentru bani, nici nu este visul meu in viata sa apar pe sticla. Asa ca am sa fac ceva, candva, care o sa fie din sufletul meu. Ca si pana acum. Deci sper ca o sa ne mai vedem.
 
 
Va pup cu tot dragul! Multumesc!
 

Bill Medley & Jennifer Warnes – I Had The Time Of My Life

Etichete: ,

Masti si clisee

 
 
Long time, no see! Doar nu credeati ca daca n-am mai scris de la Paste, o sa va mai scriu de-abia la pastele cailor…
 
V-am povestit de nenumarate ori aici despre masca pe care suntem nevoiti s-o purtam in public. Cand ti-ai promis ca in vreun fel, in orice fel, aveai sa faci viata mai buna altor oameni, nu ii poti impovara cu problemele tale. Nu e rolul pe care ti l-ai ales. Ai construit o imagine, oamenii se asteapta sa fii cumva, si exact asta le dai. Nu intereseaza pe nimeni, nu conteaza de fapt ce simti. Conteaza ce arati ca simti.
 
O prietena draga remarca de curand cat de mult m-am schimbat. Ne-am cunoscut acum patru ani. Apoi, cand ea trecea printr-un divort, am simtit nevoia sa-i impartasesc si eu experienta mea, sa-i povestesc prin ce am trecut atunci cand am divortat. De-abia acum mi-a spus ca se uita la mine si ca nu-i venea sa creada. M-a lasat sa vorbesc, sa ma desfasor, sa dramatizez.
Si-a spus atunci in sinea ei doar ca – inevitabil, aveam sa iubesc si eu. Candva. Si ca de-abia cand se va intampla, aveam sa-i inteleg suferinta.
Acum inteleg.
 
Stiam de ceva vreme ca n-am iubit vreodata cu adevarat. Am si confirmarea. Nu pot da o definitie, dar pot sa va spun ce nu este iubirea. Iubirea nu e obsesie. Iubirea nu este orgoliu. Nu e manipulare. Iubirea nu cauta confirmari, nu cauta sa demonstreze ceva. Si nu asteapta absolut nimic.
E foarte clar ca nu exista o definitie. Simti sau nu simti. Insa e atat de usor s-o confunzi cu nevoia, cu dependenta, cu obisnuinta. De-asta nu stim ca nu e adevarata, pana cand… se intampla. De-abia in momentul ala iti dai seama ca, pe undeva, ai trait degeaba.
 
Iubirea este. Si-atat.
 
Cred ca proiectez asupra Madalinei ce-am simtit lunile astea. Mircea Badea se intreaba obsesiv “de ce?” aici. De ce a facut-o.
De ce asa. Daca aveti timp, urmariti emisiunea, pentru ca dincolo de intrebarea asta spune multe adevaruri. Avem nevoie de mai multi oameni care sa spuna adevarul. Si despre clisee, si despre societatea bolnava in care traim. Insa parerea mea sau proiectia mea este ca raspunsul la intrebarea obsesiva poate fi si asta.
 

 
 
Ascultand melodia asta, eu inteleg de ce.
 
Nu “de ce”-ul ei. N-o sa-l stim niciodata. Ci “de ce”-ul meu. Am trait o experienta care m-a pus fata in fata cu alegerea asta. Toata lumea are cate o parere despre ce a facut Madalina, unii spun ca e o dovada de lasitate, altii zic ca nu, ca e vorba de curaj. Toti judeca si isi dau cu parerea pe prispa asta mare, fara sa-si dea seama ca nu e nimic de inteles sau de judecat. E doar o alegere. Cat se poate de personala. Si chiar nu e nimic de inteles sau de judecat.
 
Cred ca nimic nu e mai rau decat sa ai sufletul pustiit si sa se gaseasca diversi oameni “de bine”, care sa incerce sa “te ajute” in vreun fel. Nimeni nu poate ajuta pe altcineva, doar noi pe noi insine. Am auzit atatea clisee incat mi-a venit sa vars. “Esti tanara, esti frumoasa! Ai lumea la picioare, poti sa faci ce vrei!” “Nu merita, nici un barbat nu merita”. “Trece, toate trec”. Da. Sigur ca da. Sunt clisee bune, dar sunt cliseele voastre.
 
Ce-ar fi sa incercam sa nu mai judecam oamenii prin prisma imaginii pe care o proiecteaza? Ce-ar fi sa incercam sa nu-i etichetam prin prisma a ceea ce suntem noi, a lucurilor care ne fac pe noi impliniti? Cliseul cu “nici un barbat nu merita” l-am auzit de la o femeie care isi alege iubitii judecand la rece ceea ce au de oferit. E ok. Nu judec. Dar nu-mi baga cliseul tau pe gat. Ca mi se face greata.
 
Alt cliseu. “Nu e ca si cum ati fi stat niste ani de zile impreuna, deci nu inteleg ce e atat de grav…”. Iarasi, e ok. In sistemul de referinta al omului respectiv, iubirea se masoara direct proportional cu timpul. Dar cum ar fi daca n-ar fi asa? Daca n-ar avea nici cea mai mica legatura cu asta? Poate ca altcineva traieste intr-o cutiuta un pic mai mare, in care iubirea transcende timpul.
Uite ce profunda am devenit incercand sa explic cliseele vietii unor oameni care nu inteleg.
 
Cel mai ingrozitor cliseu pe care l-am auzit a fost “la psiholog se duc numai oamenii slabi, care nu sunt in stare sa-si rezolve singuri problemele”. Da. Asa este. Dar tu te-ai intrebat vreodata de ce viata ta este atat de saraca? Intreb, nu dau cu parul. Asta daca tot este sa ne judecam unii pe altii. Inteleg ca n-ai cum sa intelegi, dar macar taci. Cand se va trage linie, unii au iubit, altii nu. Cine a fost mai nefericit? Cui i-a fost mai bine? Depinde de cum definim “binele” asta.
 
Daca va regasiti in randurile de mai sus, deci oi fi primit vreun sfat necerut la un moment dat, si va simtiti jigniti, don’t. Faptul ca impun niste limite, ca ma cert cu voi sau ca-mi apar adevarul meu nu inseamna ca nu va iubesc oricum. Sunteti prietenii mei, va iubesc. Este doar un alt lucru care va scapa.
 
Si ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa spun, am sa fac ceva ce nu-mi sta in caracter. Am sa copiez aici ceva ce-am scris mai demult. Uneori, imi scriu mie. Nu-mi place exhibitionismul deloc, dar deloc, insa incerc sa ilustrez o idee. Disclaimerul este ca am reusit cat de cat sa ies din starea asta. Sunt oameni pe care ii numar pe degetele de la o mana care m-au putut asculta cu adevarat. Si ei stiu cat de mult le multumesc.
 
 
Ma uitam in seara asta la Cireasa de pe tort, cu Toni, fara sa plang, fara sa simt altceva decat usurare pentru el. Stiu ca ai ajuns undeva unde ti-e bine. Pur si simplu stiu asta. E pentru prima oara cand m-am gandit ca as vrea sa se termine totul. Da, vreau sa mor. Numai ca nu pot, nu inca. Trebuie sa-mi duc crucea.
 
Ma uit in oglinda la ochii mei verzi de plans si ma intreb de ce simt oamenii nevoia sa judece crucile altora. De ce prefera sa arunce cu cacat intr-o masca, in loc sa-si vada de treaba lor si de crucile lor?
 
Va trebui sa accept faptul ca am sa fiu toata viata singura. Stiu ca este si vina mea, am ales doar oameni care nu pot iubi. Accept tot si imi pun cenusa in cap. Numai ca doare al dracului de tare. Si da, vreau sa se termine o data.
 
Numai ca nu pot. Exista o mana de oameni care ar suferi poate mai rau decat sufar eu acum. O mana de oameni carora nu pot sa le fac asta. Sa continue sarada asta deci.
Avand in vedere ca am luat decizia corecta, cred ca pot sa ma vait putin, daca tot nu ma vede nimeni.
 
Fostului meu sot, vreau sa stii ca am momente in care te urasc sincer pentru tot ce s-a intamplat. Alteori simt compasiune… Am avut si eu momente in care n-am putut sa iubesc, si cred ca e o viata si mai trista, oricate masti ti-ai pune, si oricat te-ai minti tu pe tine. Pe scurt – e de cacat, insa asta nu ma impiedica sa te urasc, in momentele in care imi pasa ca existi.
 
Tie… n-am prea multe sa iti spun. Doar ca stiu ca nu ma iubesti. Mi se rupe sufletul intr-o mie de bucatele, dar asta e realitatea. Am vrut sa ma duc la spital si sa le spun ca am ceva cu inima, ma doare, ma doare tot…. Sau sa intru intr-o farmacie si sa cer ceva pentru dureri de suflet. Nu ai fi putut sa faci asta daca ma iubeai, eu nu ti-as fi facut asta…
 
Incerc sa rationalizez, sigur trebuie sa existe un motiv pentru care sa se intample ce se intampla acum. Poate ca ti-am facut ceva in alta viata, poate ca asta o sa ma ajute in vreun fel, numai ca nu pot sa inteleg, pur si simplu nu pot… Era atat de simplu sa procedezi altfel. Tu stii mai bine de ce ai facut asta, dar daca scopul a fost sa ma faci zdrente, ai reusit.

 
 
Cam asa.
Cum spuneam, de-atunci s-au schimbat multe. Sunt mult mai aproape de adevarurile, pardon, de cliseele mele. Unul dintre ele este ca nu poti iubi pe oricine altcineva daca nu te iubesti pe tine. Ma rog, irelevant. Sunt cliseele mele, nu trebuie sa le haliti pe nemestecate.
 
Surprinzator este faptul ca traiesc intr-o lume in care fostul meu sot e om. Multa vreme n-a fost, si el recunoaste ca nu era, asa ca e o bucurie greu de exprimat. Imi place sa cred ca am contribuit si eu la lucrul asta. Chiar daca m-am casatorit dintr-o prostie, fara sa-l iubesc cu adevarat, ceva bun tot a iesit din asta. De-abia acum poate ca putem fi prieteni. Si asta nu e putin lucru. Vorba noastra – vine sfarsitul lumii, maica!
 
Si am sa fiu bine. Dar nu pentru ca sunt frumoasa, tanara si inteligenta. Cum spuneam, sunt doar niste clisee de cacat. Am sa fiu bine, pentru ca aleg sa-mi fie bine. In fiecare zi. Uneori nu-mi reuseste. Nasol. Nu sunt perfecta. Asa ca poate ca n-o sa-mi fie bine. Si mai nasol. Dar sa nu judecam, zic. Pentru ca nu se stie cand si cum ne pune viata intr-o situatie pe care pana atunci n-am fi inteles-o.
 
Viata e greu. De-asta am pus linkul cu emisiunea lui Badea. Culmea e ca viata e mai grea pentru oamenii care au inteles ceva de la ea. Suna paradoxal, si n-am sa explic. Vor fi cativa care vor intelege ce am scris, si multi altii care nu vor pricepe.
E in regula, oricum ar fi, si orice am alege. Nu exista un drum gresit in sine. Sunt doar drumuri. Drumuri si alegeri…
Insa viata fara iubire este una saraca. Despre asta dau scris si ma semnez.
 
Si ca sa inchei intr-o nota putin mai optimista, vara mea de-abia incepe. Am fost intr-un loc extraordinar de frumos, si de-abia astept ce urmeaza! Cum este vara voastra?
 
 
(…cred ca se impun niste precizari utile si necesare pentru amatorii senzationalului. Nu, nu ma impac cu fostul meu sot. Nu, nu ma omor “din dragoste” si nici n-am avut vreun gand. Fragmentul pe care l-am postat contine multe ganduri distorsionate, specifice unui soc emotional devastator. Am depasit momentul. Multumesc pentru intelegere.)

Etichete:

Paste fericit!

 
Iertare ca n-am anuntat suspendarea temporara a blogului :P
 
Nu vreau ca locul asta sa devina un loc unde imi vars frustrarile, supararile sau nervii, nu pentru asta l-am creat. Plus ca stiti deja ca nu-mi place sa-mi pun poalele in cap sau sa-mi impartasesc trairile multor oameni. Varianta b ar fi fost sa pun niste filmulete de umplutura, niste poze, dar nu. Cand o sa am ceva de spus (scris), revin. Cu ceva cu miez, dar nu cu tot miezul, daca ma intelegeti pe undeva.
 
In rest sunt bine – pe scurt, mi-a venit sa iau la bataie niste oameni, pe altii am vrut sa-i omor la propriu, am iertat si am iubit, am plans un rau de lacrimi si-am ras pana m-a durut burta… Ceea ce va doresc si voua :D (ma rog, eu sunt mai drama queen, fiecare se descurca asa cum poate, dar eu zic ca e de bine).
 
Va multumesc ca imi scrieti si va pup cu tot dragul, ca intotdeauna!
Sa aveti un Paste linistit!

 
 

 
 
Al Green – Love And Happiness

 
 
(P.s. : Serban, nu am deloc o problema cu mesajele lungi, doar cu cele nesincere. Si cu alea stas, “fie ca spiritul sfant al acestei sarbatori sa ne faca mai buni, mai intelegatori, mai iertatori cu cei din jurul nostru”. Deci nu. Daca am fost o javra tot anul, asa sa-mi ramana numele. Daca nu, nu. Apropo, cel sau cea care mi-a trimis mesajul asta nu s-a semnat, e bine. Nici n-am stiut cui sa-i trimit mental un zambet…)

Let it snow

 
 
Va multumesc din suflet ca mi-ati scris, am putut raspunde doar catorva mailuri sau mesaje, asa ca va anunt pe aceasta cale ca da, sunt bine! Mi-am mai revenit…
Azi am incercat o sedinta foto improvizata cu Sasha in zapada. Normal ca nu l-a interesat aparatul foto, decat in masura in care putea sa mi-l fure, in rest ne-am pupat si ne-am tavalit prin zapada, asa ca majoritatea pozelor arata asa :D :
 
 


 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dar tot am reusit sa-i fac o poza din care sa se inteleaga ceva :) El e uriasul meu cu ochii blanzi si suflet de copil :)
 
 

 
 
In caz ca n-ati vizitat inca galeria, cam astea sunt proportiile :D
 
 

Va pup cu tot dragul!

Etichete:

Toni nu mai e aici

 
 
Sunt ingrozitor de obosita, fizic, psihic… mai ales psihic. Si mi-e scarba. Stiu, v-am obisnuit cu scrieri deloc extremiste, dar aleg sa exorcizez sila pe care o simt in momentul asta scriind despre ea.
 
Sunt cateva categorii de oameni de care mi-e mila si sila in acelasi timp in momentul asta. Mi-e mila de oamenii ce au o slujba atat de ingrata incat a trebuit sa filmeze si sa fotografieze inmormantarea lui Toni. Mi-e mila de baiatul cu geaca rosie care filma in plonje in groapa. In groapa. Imagini pe care poate le-ati vazut la televizor. Sunt convinsa ca nu e vina lui. Nu-l pot intelege pe corespondentul care raspundea cu voce tare indicatiilor din regie in timpul slujbei, asa cum nu pot intelege blitzurile hulpave din capela. N-au nici o vina oamenii astia. Dar mi-e atat de scarba de halul in care a ajuns mass media in Romania. Da, oamenii au curiozitati morbide, insa alti oameni sufereau dupa un copil, dupa un frate sau dupa un prieten. Cred ca ar fi fost in regula sa li se respecte durerea. Se vinde?? TOTUL se vinde? Unde se trage linia? A cui e responsabilitatea? Cine este de vina ca nu mai exista pic de bun simt?
 
 
O alta categorie de oameni pe care in clipa asta i-as scuipa sunt aceia care simt nevoia de “confirmari”. Cliseul spune ca este vorba numai despre barbati, numai ca nu e adevarat, si femeile se fac vinovate de asta in aceeasi masura. Le-am mai dedicat pe acest blog un text, cel al Ilenei Vulpescu, dar revin. E mult prea bland, prea demn, prea resemnat ceea ce a scris marea doamna. Eu nu sunt o doamna. Si scuip pe aceia care isi bat joc de altii, care ii fac sa se indragosteasca, doar ca sa-si dovedeasca faptul ca pot. Nu ii intereseaza de celalalt, nu au nici un gand, doar se “joaca”. Uneori, vina e impartita. Alteori, pradatorul de clasa isi oblojeste nesigurantele ademenind, promitand, prefacandu-se ca iubeste pana la cer si inapoi, pana cand victima le cade in plasa. Pradatorul e satisfacut. Nu mai doreste nimic, si-a atins scopul. Victima sangereaza. Uneori rana nu se inchide niciodata…
 
Toni a iubit o femeie. Nu stiu daca rana lui a apucat sa se inchida… Simt compasiune, incerc sa simt compasiune si pentru ea, nu doar pentru el. Viata mi-a demonstrat, de fiecare data cand am urat sau am respins cu inversunare ceva, ca nu exista doar alb si negru, ci doar nuante de gri. Ca ea sunt multe, pradatoare in cautare de confirmari. Ca el poate ca sunt si mai multi, indragostiti idealisti…
 
Rezolvati-va problemele, oameni buni. Stiu ca e greu, de-asta am spus ca simt si compasiune, dar scarba predomina. Din punctul meu de vedere, nu idealistii sunt cei care pierd cel mai mult… Poate ca ma insel eu, poate ca intr-adevar nu exista “good guys” si “bad guys”, insa asta e ce simt acum.
 
 
Titlul nu-mi apartine, ii apartine Simonei. Toni nu mai e aici… Odihneste-te in pace, prieten drag, venim si noi… Ca si de-aia mai plange lumea, doar stii :)
Si multumesc pentru ultima farsa, ai vazut ca radeam ca prostii, printre lacrimi, cocotati pe lespezile mormintelor… Am ras printre lacrimi, asa cum fac si acum… Puteam sa jur ca am auzit o voce pitgaiata, catre conovaru si angel, “ce pula mea plangeti ma ca prostii?!” Asa ca n-am avut alta optiune decat sa radem ca prostii, stiu ca te-ai bucurat.
Ramane intre noi, n-o sa povestesc aici pe blog chiar tot…
Te pup cu tot dragul, multumesc pentru tot!
 
Va pup si pe voi cu tot dragul, sa aveti un weekend frumos, ne vedem luni!

Etichete: