Mi-a cerut Pusa, draga de ea, un articol pentru cei de la Diva, despre Craciun. Cel mai frumos Craciun, ceva de genul asta. Si doua fotografii, cu bradul, una de cand eram mica, si alta din zilele noastre. Ma rog, nu s-a mai materializat nimic, pentru ca se pare ca “vedetele” au trimis poze la calitate proasta. Ale mele au o calitate satisfacatoare, si… o poveste.
 
 

 

 
 
Eei, dragii babei, in prima poza aveam doi anisori si jumatate, si, din cate imi amintesc, imi era tare teama ca o sa-mi fure cineva papusa. Plus ca eram in casa alor mei, alta mare problema. Pe mine m-a crescut bunica mea, am stat numai cu ea pana pe la cinci ani, apoi ne-am mutat si cu parintii mei. Nu le fac vreo vina, stiu acum ca trebuiau sa munceasca, insa nu stiu daca isi dadeau seama cat de traumatizant este pentru un copil sa il iei din singura casa pe care o cunoaste.
 
 
Ne-a luat ani de zile sa ne imprietenim. Pentru mine, bunica era mama, Onyu in ungureste. Pe mama am descoperit-o si am iubit-o dupa aceea, pe la zece ani, iar pe tata, dupa douazeci. Better late then never, they say…
Nu suntem o familie foarte afectuoasa, nici fizic, nici verbal. Asa ca ma surprind de multe ori zambind in sinea mea, pentru ca ii privesc uneori, pe furis, cu atata dragoste… Desi nici acum nu stiu sa pun in cuvinte ceea ce simt. Uite ca am sa incerc acum : ii iubesc din tot sufletul. Stiu ca au facut cat au putut ei de bine, si mai stiu ca ma iubesc si ca sunt mandri de mine.
 
 
Se spune ca bunicii sunt altfel. Ca sunt mai ingaduitori, ca sunt mai afectuosi… Nu stiu cati copii au avut parte de o bunica ca a mea. Imi amintesc de mirosul de paine calda si de cafea cu lapte, de cate prostii am facut cand eram mica (i-am dat cu scaunelul in cap, i-am indepartat prietenele, i-am spart ochelarii, am ajuns la urgenta de cateva ori, as putea sa scriu pana maine…).
Imi amintesc povestea pe care mi-o spunea in fiecare seara, aceeasi poveste de care nu ma mai saturam. Statea cu mine in parc plangand, pentru ca era un frig ingrozitor, si eu nu mai vroiam sa plec… Ore intregi… Ma opresc aici. Stiu ca ma vegheaza de sus, din cer, Onyu a mea.
 
 
A doua fotografie este facuta la trei zile dupa ce am divortat. Bunica mea se stinsese din viata de sfantul Nicolae, pe 6 decembrie. La doua saptamani dupa ce aflase ca divortez. Nu stiu daca a murit de inima rea, sau pur si simplu asa a fost sa fie. Doar ca intre timp, invatasem sa “zambesc frumos la cadru”. Ca e ipocrizie, ca asa trebuie, sau ca te ajuta lucrul asta sa mergi mai departe… habar n-am. Ideea e ca asta inveti. Nu conteaza cum te simti, nu conteaza ce e in sufletul tau. Atunci cand “merge camera”, iti pui si masca. Pentru ca pe cel de acasa nu-l poti impovara cu problemele tale. Nu e cinstit. Sonia, fetita lui Alex, se zbatea intre viata si moarte acum doi ani, iar el era zi de zi la matinal. “Vesel”.
 
 
Si totusi, este cat de ironic ca o poveste despre cel mai frumos Craciun, avea sa fie ilustrata cu doua fotografii de la cele mai ingrozitoare Craciunuri pe care le-am trait vreodata?
Show business. The best business in the world. Mda.
 
 
Ai mei au strans randurile atunci, ca intodeauna. Ne-am sustinut unii pe altii, cred ca a fost primul moment cand m-am simtit cu adevarat adult, pentru ca a trebuit sa uit ca imi pierdusem bunica, si s-o ajut pe mama. Tata a fost printre singurii oameni pe care m-am putut sprijini cu adevarat in perioada aceea. (…mai este cineva, un om, care face parte din familia mea extinsa. Multumesc din tot sufletul! Nu am uitat.) Am plans-o pe bunica mea mult mai tarziu. Si i-am multumit lui Dumnezeu cand s-a incheiat anul de gratie 2005.
 
 
Iata-ma la final de 2009. A fost un an bun. Am intalnit o mana de oameni pe care ii iubesc, iar cei pe care ii iubesc mi-au ramas alaturi… Cativa dintre cei care imi erau aproape au plecat. Nu era locul lor langa mine.
 
Si v-am intalnit pe voi! Va stiti voi care sunteti… Recunosc ca nu ma asteptam. Eu, care-s aiurita, si din punct de vedere al imaginii, si cum vreti voi, sa strang pe blogul asta si pe mailul meu atatia Oameni. Voua vi se datoreaza faptul ca inca sunt acolo, in fiecare dimineata. Multumesc!
 
 
Cred ca anul acesta am sa incerc niste exercitii de sinceritate cu ai mei. Cu mama mea draga, careia mereu uit sa-i multumesc, si sa-i spun cat de multa nevoie am de ea, ca nu-mi imaginez viata fara ea… Cu tata, pentru ca mereu discutam politica sau afaceri, “taticule”, si niciodata despre ceea ce e important… Sa le spun, nu doar in gand, cat de mult le doresc sa ramana sanatosi, sa fie fericiti, cata recunostinta le port pentru ca m-au facut om. Si ca-i iubesc.
Better late then never, they say… :)
 
 
Craciun fericit! Va pup cu tot dragul, ca intotdeauna!
Nu uitati sa-i trimteti un gand bun Alexandrei, are mare nevoie de el!