…mais non. V-am spus ca n-o sa va placa, dar scriu oricum. Parisul e minunat vazut prin ochii unui turist care vine acolo pentru prima data. E splendid, totul este aproape perfect din punct de vedere estetic, maretie cat vezi cu ochii, si, da, o atmosfera boema, un “je m’en fiche”-ism care te cuprinde din momentul in care ai ajuns acolo. Problema apare in momentul in care te duci pentru a doua, a treia sau pentru a zecea oara, sau cand te duci sa traiesti acolo. Dar pana sa intru in miezul ei, cateva instantanee de fericire.
 
 
 
 
normal_les-rues-de-paris-72
 
 
 
 
\
mickey_minnie_disneyland_small
In primul si in primul rand, iertare atat maretilor arhitecti care au construit Parisul, cat si snobilor care nu au vrut “oroarea de mucava” in orasul lor – pe primul loc sta Disneyland. Ce vreti, si mama remarca acum cateva zile ce bine e sa ramai copil.
 
Da mama, iti multumesc din suflet ca m-ai dus acolo in ‘93. Desi aveam doar bani pentru intrare, si pentru mancare de la fast food. Imi amintesc ca am venit acasa cu o punga plina cu pliculete de maioneza, ketchup si mustar – ni se parea ceva nemaintalnit, cum stateau acolo, pe carucior, si nu le lua nimeni. Toata lumea isi lua un doar cate un plic, doua, si erau frumoase, cu rosu, cu galben si cu albastru, si cu Mickey si cu Minnie pe ele. Nici nu am mancat din ele, atat de frumoase erau. Poate ca erau fermecate, ca tot ce se intampla in Disneyland.
 
 
 
 
Cred ca parte din motivul pentru care am ramas copil in suflet, este ca m-ai dus acolo atunci. Inca unul din nenumaratele lucruri pentru care am tot uitat sa-ti multumesc…
thumper
 
 
Am dus-o anul asta pe mama in restaurantul lui Walt Disney, unde am mancat tot ce am vrut, fara sa ne uitam cat costa ceva. Si nici n-am luat pliculete de maioneza acasa. Nu de alta, dar ne-au adus sosurile in niste boluri mici, si n-aveam cum. L-am luat insa pe Bocanila – o amintire a acelui Bocanila, minuscul, pe care mi l-a cumparat in primul an cand am fost acolo…
 
Ma bucur ca inca pot vedea parcul prin ochi de copil. Ceea ce va doresc si voua :D
 
 
 
 
 
 
Am vrut sa va povestesc despre alte momente fericite, insa imi dau seama acum ca amintirea lor s-a estompat atat de tare…
 
Nu mai pot vedea Parisul asa, nu dupa toate cate le-am trait acolo. Merg la Notre Dame, aprind o lumanare, mereu ma izbeste frumusetea cladirii Operei si a podului Alexandre III, maretia bulevardelor, dar… cam atat. Destinatiile clasice le stiti deja, biserica Sacre Coeur si place du Tertre, Luvrul si gradinile Tuileriles, Versailles… Insa daca mergeti acolo pentru prima data, undeva in apropiere de Notre Dame se afla Sainte Chapelle. E un loc care mie mi-a placut foarte mult, in fotografia de mai jos este La Chapelle Basse. Merita vizitata si Conciergeria, inchisoarea Mariei Antoinette, cartierul animalelor de vizavi, si, daca aveti mai multa vreme, Fontainebleau, castelul lui Napoleon.
 
 
800px-Ste_Chapelle_Basse_s
 
 
Sunt foarte subiectiva cand vine vorba de Paris si de francezi, pentru ca am trait acolo, ii cunosc. Un portret foarte haios le face Stephen Clarke in “Un an de merde”. Cam asa a fost si pentru mine. Francezii au multe defecte, dar cel mai mult cred ca ma deranjeaza ca sunt… meschini, asta e cuvantul. Oricum au atitudinea aia superioara, de popor care a fost imperiu, pe care o au si italienii, austriecii, si toti ceilalti. Cred ca e ceva ce le ramane in codul genetic. Numai ca la ei e cuplata si cu putinatatea despre care vorbeam, si rezulta o combinatie foarte proasta. O femeie dintr-o brutarie si-a dat seama ca sunt straina, si a incercat sa ma insele cu un euro. I-am spus doar “madame…”, a ridicat privirea, si am vazut ca in ochii ei ca stia ce facuse, si ca nu-i parea rau. Ii parea rau ca imi dadusem seama.
 
 
Imi amintesc ca anul trecut, statem intr-un restaurant. langa doi americani, care clar erau pentru prima data acolo. Discutau entuziasmati, cu harta in mana, iar eu m-am uitat la ceas. A trecut o jumatate de ora pana a venit cineva sa le ia comanda.
Ei nici n-au bagat de seama, eu ma amuzam in sinea mea.
 
 
Si tot anul trecut, am facut o criza de nervi epocala intr-un Pizza Hut. Fusesem tot cu mama, pentru o investigatie medicala. Am lasat-o dupa amiaza la hotel, si am iesit sa iau ceva de mancare, usurata ca nu are nici o problema de sanatate. Nu apucasem sa mananc in ziua respectiva, plus ca statusem cu sufletul la gura pana venise rezultatul analizelor. Am asteptat zece minute sa-mi ia comanda, am schimbat masa cu una mai vizibila. Peste alte trei, vine. “Va rog frumos sa va grabiti, stau de mai mult de zece minute…” Pai nu stati de zece minute, ca v-am vazut… A, deci m-ai si vazut, deja ma apucasera nervii. Il trimite pe un nene, care parea un fel de sefulet, sa-mi ia comanda. Peste alte cinci minute. Spumegam usor, incep sa-i spun ca vreau un amarat de bol de salata si niste paste. La care el, dar stiti ca salata e 7 euro 90? Am reusit sa leg jumatate de fraza in franceza, dupa care am luat-o pe engleza. Crescendo allegro. Nici nu stiu de ce, ca vorbesc mai bine franceza. Probabil ca ‘why the fuck’ suna mai bine in engleza. In unsprezece minute pe ceas, mancasem, platisem si plecasem. M-au servit ca pe o femeie scapata de la azilul de nebuni. Happy happy joy joy, motherfuckerz :D
 
 
Despre anul meu petrecut acolo… sunt multe de povestit. Plangeam in fiecare zi, uneori la telefon, alteori singura in camera. Nu m-am intors dintr-o mandrie prosteasca, astazi cred ca as face-o. Pentru ca eram studenti romani, ne-au repartizat in cel mai jegos camin, un fel de ghetou de fapt. Baile si dusurile erau la comun, bucataria la fel, femeia de serviciu refuza sa vina sa faca curatenie. Am trait o scena parca desprinsa din “Trainspotting” acolo. Intr-una dintre primele zile, am intrat intr-o cabina de toaleta, care era tapetata de sus pana jos de… tampoane externe folosite.
Pe hol se spargeau sticle si se fuma marijuana. Peretele exterior al camarutelor avea cativa centimetri, iar patul era lipit de el. Frig al naibii.
In campus erau violuri, ziua in amiaza mare, numai studente straine. Asta e, am supravietuit.
 
Gasisem pana si un sistem prin care umblam la panoul electric, de unde se regla apa calda, sa pot face un dus cu apa calda, nu calaie. Si aveam cabina “mea” de dus, unde daca apasai butonul consecutiv de cinci, sase ori – curgea apa timp de 30 de secunde. Ce mai, sa tot fii student cu bursa in Franta… Sunt constienta ca poate exista o mare doza de nerecunostinta in ceea ce spun, poate ca alt copil s-ar fi bucurat – bursa asta iti dadea dreptul sa ramai acolo, am impresia. Dar de ce ar vrea cineva, oricine, sa indure asa ceva?
 
Am avut ocazia sa ma intorc pentru cateva zile, intr-o mini-vacanta, si n-am facut-o, pentru ca stiam ca n-aveam sa ma mai urc in avionul catre Paris.
 
Insa, de-atunci, de fiecare data cand ma intorc in tara cu avionul, imi vine sa ma pun in genunchi si sa pup pamantul.
Nu glumesc. Atunci cand am ajuns, in clipele alea, chiar as fi facut-o fizic, m-as fi pus in genunchi si as fi sarutat pista aia, numai ca mi-a fost jena de ceilalti calatori…
Acum e mai mult ceva mental – “va rugam sa va puneti centurile de siguranta”, vad deneul pe geam, si simt … ACASA.
 
 
Ma mai enervez, imi mai pun poalele in cap, dar nu, nu emigrez.
E bine acasa.
 
minre