Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cat de greu imi vine tocmai acum – cand iti relatez o-nmormantare la care suntem participanti si „sarbatoriti” in acelasi timp. Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Ma-ntrebi, din cand in cand, de ce m-am schimbat, cu-aceeasi incapatanare cu care se discuta la-nmormantari de ce-a murit raposatul, ca si cand n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina. Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele in sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”. Daca cel care-a murit merita sa-l plangi, atunci plange-l ori de ce-ar fi murit.
 
 
Cred ca te mira ca in vocabularul meu, redus ani in sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte. De fapt, si eu redescopar acum in mine femeia inteligenta, omul cu judecata. Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme. Ani de zile ma uitam in oglinda si nu-mi vedeam decat picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.
 
 
Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune. Omul n-are dreptul sa traiasca decat realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decat ceea ce poate arata la lumina zilei, oricat de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.
 
 
Iar noi doi ne-am inchipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii. Nu ne-am gandit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal. Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.
 
 
Mie mi s-a-ntamplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi inchipuiam ca esti, iar tu, nerespectand legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti. N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”. Stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream in tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce starnim in altul cu faptele si cu vorbele noastre. Iti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.
 
 
Si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu ii pastrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esentiala intre noi doi. Tu iti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale. Erai ca omul care accepta sa mearga la carciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pana dimineata fara sa guste dintr-al treilea. Eu m-am azvarlit in dragostea noastra ca un betiv fara judecata. E vina mea, bineinteles. Tu cunosti acea dreapta masura a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect fata de indatoriri si de institutii pe care eu nu-l am. Te porti cu nevasta pe care n-o iubesti sau cel putin asa-mi spuneai mie, ca si cand ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a facut niciodata placere s-o vad, fiindca era sotia ta, se bucura de tine, omul care-si fi vrut sa fie numai al meu. Acum, cand imprejurarile ma fac s-o vad mereu, nu reusesc deloc sa-i descopar vreun defect de caracter sau macar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflageleaza, cum te lauda, si-mi dau seama ca esti revelatia ei, a-ntregii ei vieti. Pe cine minteai? Nu ma pot opri nici acum sa ma-ntreb. Ai intrat in viata mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseala, e vina mea ca m-am agatat de tine ca inecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu stim sa renuntam la timp se razbuna cu varf si-ndesat. Am ispasit toata dragostea si toate iluziile pe care mi le-am facut despre tine si despre dragostea noastra.
 
 
E vina mea ca mi-am inchipuit ca ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.
 
 
Imi spui ca m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut si-am luptat sa ma schimb. N-am plecat de langa tine; m-am rupt, m-am smuls, cand te iubeam mai mult, cand mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omeneasca, nu feminina. Tu ti-ai pastrat tot timpul capul pe umeri, ti-ai vazut de nevasta si copiii tai, eu am uitat ca mai exista si alte fiinte pe lume afara de tine. Nu-ti fac nici o clipa injuria sa cred ca nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste masurata, mi-ai dat atat cat credeai ca mi se cuvine, eu ti-am dat tot.
 
 
Tu n-aveai niciodata timp pentru mine; saptamani intregi, din 24 de ore ale zilei, nu gaseai doua minute macar sa ma chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce sa mai fac eu cu timpul tau! Traim viata ca si cand am fi o specie eterna. Nu ne gandim niciodata ca maine poate fi prea tarziu, ca putem muri pana maine si ca tot ceea ce e al nostru azi, maine poate fi cenusa. Iarta-mi aceste „consideratii” generale.
 
 
Odata, cand te-am chemat la telefon, aproape plangand, sa te-ntreb de ce ma lasi sa ma macin de una singura, mi-ai spus cu vocea pe care stii atat de bine sa ti-o faci taioasa si excedata: “Stii ca n-am timp”. Si eu am tacut. Ai continuat : „De ce nu te uiti intr-o oglinda ca sa-ti dai seama ca orice barbat ar fi fericit si magulit langa tine, cu tine, si-ai sa-ntelegi ca-ntr-adevar n-am timp”. Chiar daca te-as putea ierta pentru vorbele astea, n-am sa le uit niciodata. Daca mi-ai fi spus: „Esti cea mai frumoasa din bordel, asa ca n-avea grija, cand trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelasi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodata in minte sa te raportez la alti barbati ca sa-mi dau seama cat te-ar putea dori alte femei. Nu ne dam seama ca dezamagirea este echivalenta cu un omor. M-ai omorat din imprudenta. N-ai nici o vina. Fiindca nu stiai ce faci. Fata de Dumnezeu oamenii au insa o mare infirmitate: nu iarta celor care nu stiu ce fac.
 
 
N-am fost niciodata lacoma, nici de bani, nici de lux, nici de mancare, de nimic. Numai de tine am fost lacoma, de sufletul si de trupul tau. Nu ma multumeam cu ce-mi ofereai, iti ceream. Ca o cersetoare. Nu m-am gandit nici o clipa ca e nedemn sa cersesti. Am fost lacoma, si Dumnezeu, in care nu cred, m-a pedepsit, si mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.
 
 
Tu n-ai nici o vina.
 
 
N-aveai niciodata timp. Cat de putin am stat de vorba impreuna: nu cred ca mai mult de 20 de ore si cred ca macar 15 dintre ele, de fata cu altii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legatura cu noi. Cand eram singuri, in acele atat de putine dati, imi spuneai lucruri si mai indiferente, despre spitalul tau, despre greutatile meseriei, despre ele pe care ti le faceau oamenii. Le ascultam, ma interesau fiindca faceau parte din viata ta. Judecata rece care s-a cuibarit mai tarziu in mine imi spunea ca lucrurile astea ar putea sa figureze si-ntr-o fisa de cadre sau intr-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodata de ce nu-ti iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemultumea, ce ti-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, raspicat, si mi-l repetai cu grija, din vreme-n vreme: „Nu ti-am promis niciodata nimic si ar fi criminal sa-ti promit ceva”. Am o buna memorie afectiva. Ar fi ajuns sa-mi spui o singura data. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ti-am cerut si nici nu ti-as fi cerut. Ma durea ca nici dorinta de-a fi putut sa-mi promiti vreodata ceva n-o aveai. Imi dadeai, involuntar poate, de-nteles ca locul meu era la marginea vietii tale. E vina mea ca ducandu-ma la spectacol cu bilet de strapontina as fi putut ca un domn de pe-un fotoliu sa-mi spuna macar ca-i pare rau ca nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schitat nici un gest de regret ca stateam pe strapontina. De fapt, asa e bine: sa n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poti schimba. Te purtai intr-un fel care sa ma descurajeze, e vina mea ca n-am vrut sa inteleg, ca m-am incapatanat. Imi par atat de ridicola mie insami. E bina mea ca m-am multumit cu faramituri de la ospatul la care fusesem invitata la bucatarie, nu in salon. Ce vina ai tu ca-n mintea mea bucataria a stralucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revarsa in mii de curcubeie prin turturii de cristal ai unui imaginar candelabru!
 
 
Singura daruire totala intre doi oameni e-n pat, asa-mi spuneai. Poate ca si-acolo ai facut economie de mijloace ca sa respecti principiul de-a nu ma angrena decat cu masura in viata ta. Iarta-ma, am spus o rautate. Uneori, as vrea atat de mult sa te fac sa suferi, dar nu cu vorbe – cu fapte. As vrea sa ma iubeasca un barbat si sa-l iubesc si eu, iar tu sa stii si sa vezi, sa fac si sa spun tot ce-ar putea sa te doara mai mult, o durere de care sa te zvarcolesti. Si mai mult decat asta, as vrea s-ajung ziua cand goala si culcandu-ma cu-acest om sa-mi spuna cineva ca vii tu in camera si eu sa m-acopar cu un cearsaf si sa spun: ei si, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toata inima mea repopulata de alta fiinta si de alte imagini. Iar sunt vinovata fata de mine, iar alunec in fictiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!
 
 
Tu n-ai nici o vina.
 
 
Iti fac un singur repros. Cand mi-ai legat viata de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindca vietile noastre au mers paralel, si-atat, ma cunosteai de ani de zile, si dac-ai avut cat de cat banuiala fondului meu adevarat n-ai fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proportionala cu valoarea obiectelor. De ce trebuia sa m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai facut atat de nenorocita cu-aceasta proportionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, cand stiai ca-ti pastrezi totdeauna ultimii doi lei?
 
 
Si-acum vreau sa-ti cer ceva, ca unui prieten: te rog nu ma chema niciodata, nu cauta sa-nvii ceva ce stii foarte bine ca n-a murit. Ajuta-ma sa-mi pot demonstra ca realitatea, oricare-ar fi ea, merita mai mult decat cea mai frumoasa fictiune.
 
 
M-am rupt de tine cand te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodata la drojdiile urei.
 
 
Sa ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plans, te mai plang si-acum, dar intr-o zi am sa te-ngrop ca pe toti mortii. Plange-ma si tu, o zi, doua, cat crezi ca merit, in inima ta atat de echilibrata, si-ngroapa-ma, incinereaza-ma, sfarseste cu mine. Si vom fi amandoi asemeni celor care mor tineri si frumosi, pe care timpul nu-i poate altera in amintirea celorlalti.
 
 
Ileana Vulpescu, Candidatii la fericire.
 
 
broken-heart